Dorel Găină este unul dintre cei mai apreciaţi fotografi clujeni. E profesor la Arte Plastice şi din vorbă în vorbă am aflat că e unul dintre cei mai iubiţi profi, motiv pentru care am decis să fac cu el un reportaj. Se spune constant despre el că e un „personaj pitoresc” (mai ales cînd îl vedem pe stradă cu vreun cîine comunitar şi un aparat foto care face click constant). Nu îl deranjează că i se pune astfel „ştampila”: „am vîrsta la care nu îmi permit să nu mai fiu pitoresc, cînd să mai îmi permit să îmi las păr lung, barbă şi să port bentiţă?”, zîmbeşte profesorul. Găină a început să fotografieze cu un aparat Smena în 1970. Erau nişte clişee alb-negru făcute în Basarabia cu rudele tatălui său. Chiar atunci s-a declanşat patima şi pasiunea sa pentru fotografie. Acum realizează nu mai puţin de 300-400 de shoturi pe zi, în ciuda lipsei de estetism (pe care şi-l asumă) al unor fotografii, acest ritm fiind considerat respiraţia sa existenţială. Nu îi place să îi agreseze pe cei fotografiaţi şi renunţă la unele clişee, deşi ştie că ar ieşi bine, dacă pune în dificultate persoana pozată: „mai bine renunţi la un premiu decît la un zîmbet al cuiva”…

Se spune, de regulă, că fotografia ar fi o artă contextuală, cea mai dependentă de referent, potrivit lui Roland Barthes. Însă profesorul Găină spune în glumă că Barthes „nu a avut şansa de a fi la Universitatea de Artă şi Design”, unde fotografia e modelată, pare o artă textuală şi mai puţin contextuală. Profesorul aminteşte de tema pe care a dat-o studenţilor săi mai demult: Galaxia, care trebuia sugerată prin secvenţe de fum de ţigară.

Un termen care îi place lui Găina e photoskiagraphia, care presupune nu doar scrierea cu lumină, ci şi o scriere cu umbre. Şi eu am fost uimit uneori de ceea ce s-ar putea numi tirania luminii, dictatura ei în fotografie. Totul devine atît de transparent încît se ajunge la pornografie, nu la nud, la meat nu la flesh. Umbra în cazul lui Dorel Găină presupune o căutare şi nu o asumare orgolioasă a unei evidenţe. Fotografia presupune uneori exces: de claritate, de suprafaţă, parcă uneori nu lasă imaginaţia să zburde, să rătăcească, să caute. Dimpotrivă, ea exclamă: Asta e! Umbrele profesorului Dorel Găină mai pun un poate în faţă sau la urmă: Poate că asta e sau Asta ar putea fi…

De ce o femeie cu un văl poate fi mai interesantă decît una dezgolită? Poate pentru că în prima situaţie femeia ar reprezenta dorinţa, iar în a doua satisfacerea ei. Cred că şi la Găină, fotografiile cu zonele acestea de umbră, de obscur sunt mai interesante pentru că lasă ochiul nostru să completeze imaginea, lasă libertate minţii noastre ca să-i dea o direcţie anume… Acest tip de libertate interpretativă pare specifică postmodernismului la care aderă în bună măsură profesorul Găină. Ce-i drept, postmodernism sună atît de vag încît se poate adera la curent extrem de lax şi democratic… Găină e îndatorat Atelierului 35 şi generaţiei de artişti postmoderni, să zicem, care s-au format în anii ’80. Profesorul nu bravează şi nu îngroaşă trecutul aşa cum nostalgic o fac cei care îşi amintesc de „faptele de vitejie” din tinereţe şi recunoaşte ca gruparea nu presupunea neapărat o dizidenţă agresivă, însă oferea posibilitatea unei libertăţi de expresie în cheie postmodernă. De asemenea, artişti mai în vîrstă expuneau cu studenţii, ceea ce constituia o pîrghie de propulsare a tinerilor artişti (aştept cu nerăbdare documentarul în pregătire despre Atelierul 35!).

Profesorul e pasionat de ceea ce el numeşte estetica fragmentului: „iubesc o umbră de copac, o bucată de asfalt, o cioară pe cer, ador foarte mult fotografia modelată cu nişte pretexte de artefacte din zona de jucării”. Pentru el fotografia e o artă a proximităţii: „fotografia ca bucurie a lecturii se termină la 20-30 de metri”. Tot astfel, şi mie îmi place fotografia pentru că e modestă epistemologic, cultivă o estetică a clipei şi nu a supoziţiilor generalizante ca în artele tari, verbocentrice. Dorel Găină realizează colaje, juxtapuneri între fotografii vechi, desene, rame, lecturi cotidiene, aceste fragmente fiind văzute drept „comprimări ale istoriei”.

Ce caută un badog strivit de cola pe sînii lui Marilin Monroe sau pe pîntecele unei negrese superb construite? Nu ştiu… Poate că atît Coca Cola cît şi pictorialele din reviste sunt produsele unei epoci pop, după cum şi juxtapunerile profesorului Găină sunt în pură tradiţie pop art. Principiul pop al colajului ar putea fi sublimarea kitschului cotidian, a vieţii industriale, o încercare de împrietenire ludică cu obiectele reci, făcute pe bandă rulantă… produse care sunt atît de deosebite de facerea artizanală ce a dominat producţia de unelte timp de cîteva milenii. Înainte arta apărea ca o imagine totalizatoare asupra lumii, aşa cum era vocea naratorului omniscient în romanele realiste de secol XIX. Acum arta e mai fragmentară, mai puţin gravă, lumea s-a dezmembrat în postmodernism, unitatea ei ne e ascunsă. Sună pompos, dar cam aşa stau lucrurile…

La ştiri cităm specialiştii de regulă, în combinaţia de reportaj cu eseu ne putem cita prietenii, mai ales dacă sunt tipi deştepţi. Amicul meu copyrighter, Tudor Runcanu, se situează la antipodul meu oarecum. Eu căutam în fotografie Punctul Fix, doza de stabilitate într-o lume schimbătoare, plină de agitaţiuni şi supradoze informative… Tudor, dimpotrivă, vede mişcarea, admiră capacitatea fotografului Dorel Găină de a surprinde o lume în de-plasare perpetuă, ce se zguduie. Crede că principala calitate a fotografiilor lui Dorel Găină este că acestea reuşesc să „distileze realitatea”, să o abstractizeze, să o conceptualizeze, aşa cum puţine fotografii (poze, mai degrabă) sunt în stare să o facă.

Radu Toderici e redactor-şef la editura Dacia şi îmi beau cu el cafeaua aproape zilnic în timp ce răsfoiesc tot felul de manuscrise şi cărţi proaspăt tipărite. I-am cerut şi lui să-mi dea o părere: „Ciudăţenia pe care o detectează privirea mea de amator, zice Radu, obişnuit mai degrabă cu literatura sau cu imaginea mişcată (am numit aici filmul) este faptul că Dorel Găină selectează din muzeul revistelor contemporane doar imagini publicitare sau fotografie pornografică soft. Eventual, instantanee banale, anonime, decupate, banalităţi fotografiate în urgenţa momentului. Ceea ce îmi luminează motivul pentru care un prieten de-al meu a numit aceste colaje artă stradală. Impresia degajată de aceste colaje este aceea de artă ieftină, dar nu în sensul în care pozele ar fi fără valoare, ci în sensul în care fotografia adună democratic tot ceea ce reprezintă ieftinul civilizaţiei noastre strălucitoare”.

Mă miră chestia asta: stau şi sortez fotografiile profesorului şi zic: „acesta e rezultatul muncii lui!” Dar care muncă? Găină se joacă, munceşte destins şi îi destinde pe ceilalţi, pe cînd alţii trudesc nine to five. Îl invidiez! Asemenea taximetristului care îi spunea naiv Mirunei Runcan, una din profesoarele mele preferate în facultate la Jurnalism: „Măi, voi universitarii staţi şi citiţi toată ziua şi mai şi luaţi bani pe asta!”.