Cum mi-a venit ideea unui documentar

Stăteam la poveşti într-o cafenea cu Geanina Sălăgean, o fostă colegă de facultate. Am terminat amîndoi Jurnalismul în UBB. La un moment dat am început să discutăm despre jucăriile pe care le aveam pe cînd eram mici, înainte de 1989 (la Revoluţie aveam amîndoi 6 ani) şi imediat după. Cred că ştiu care a fost declicul, madlena: doi studenţi care vorbeau în franceză, probabil bursieri Erasmus, treceau pe hol, gesticulau, rîdeau, în timp ce se distrau făcînd baloane cu guma pe care o mestecau zgomotos. Aveau ceva de genul gumelor Hubba Bubba. Mi-am adus aminte de gumele de mestecat tari ca piatra, cu gust vag de banană pe care le cumpăram noi sau părinţii în Epoca de Aur. Apoi, am ajuns la jucăriile pe care uneori ni le confecţionam singuri, din cauza penuriei de prin magazine, dar şi din pricina plictiselii: încă nu era program interesant la televizor, jocuri pe calculator ioc, iar moda lecţiilor de tenis a început mult mai tîrziu cînd diferenţierile sociale de pe la mijlocul anilor ‘90 au început să se simtă mai pregnant.

Ţin minte că în 1989-1990 mergeam la calea ferată şi puneam pe şine bucăţi de sîrmă, rupte din gardul viu din faţa blocului. Sîrmele se lăţeau şi semănau cu nişte săbii (ce-i drept, nu arătau chiar ca în Star Wars…), cu care ne duelam neînfricaţi prin bătătură. Totuşi, Geanina avea mai mult aplomb. Nu s-a supărat chiar deloc cînd am scos reportofonul şi am început să o înregistrez pe cînd îmi povestea de cele trei mari perioade ale copilăriei ei: „jocul preferat in perioada mea de fetiţă-băiat: făcutul colibelor. Fie că erau corturi făcute din paturi aduse de acasă, fie că erau doar colibe mici din placaje, în care ne parcam machetuţele, exista obsesia colibelor”. Îşi aminteşte că pentru ambele tipuri de corturi erau certaţi: „pentru faza cu corturile, pentru ca găuream cu sîrma gardului toate paturile din casă, pentru a le ancora de ceva… Şi apoi, la celălalt capăt, să punem pietre. În mijloc puneam o botă, ca să ridice puţin aşa-zisul cort”. Pentru colibele din placaj erau admonestaţi pentru că astfel copiii ar fi distrus spaţiul verde, căci „rupeam smocurile de iarbă pentru a ne face circuite şi făceam gropi în pămînt, pe care le acopeream cu placaje, pentru a ne face parcări subterane. Vezi, deci, că ne-am trezit cu parcările subterane înaintea lui Boc”. Deja antrenaţi în discuţie, Geanina rememorează haios jocurile preferate din a doua perioadă – de fetiţă: „îmbrăcatul păpuşilor, gătitul cu ingrediente care nu sunt pentru gătit…”. Geanina alegea cele mai „naşpa” păpuşi, cu care niciun părinte nu s-ar fi jucat: „chiar aşa, că mereu îmi ziceau: lasă-le dracului păpuşile alea urîte şi ia şi tu o păpuşă mare şi frumoasă!”. Însă Geaninei îi plăceau „numai alea mici şi urîte, cît se poate de triste şi de dezbrăcate… Pentru ca să le aduc bucuria îmbrăcîndu-le”. Tăia toate şosetele din casă pentru a detaşa partea de sus, de deasupra călcîiului, pentru a le face fustiţe (partea aceea avea elastic îmi explică ea ritos): „călcîiul îl detaşam separat şi le făceam căciuliţe. Apoi le spărgeam gura şi le introduceam piure de cartofi”, rîde Geanina. Apoi, le găurea „cururile ca să le dau injecţie. Era super mişto. Le făceam urîte de tot, le machiam cu pix, dar numai cu alea mă jucam”.

Cîteodată, continuă Geanina, o mai prostea pe mama ei ca sa îi facă hăiniţe şi „cînd îmi făcea ceva nu mai scăpa de mine să le facă la toate şi se supăra”. Iar atunci cînd mergea la ţară îi plăcea să se uite pe geamul de la maşina la casele de pe marginea drumului şi „eram un fel de ANL care împărţea case pentru păpuşi. Asta pentru Cecilia, asta pentru Roxana… Şi cînd găteam, făceam plăcinte din frunze, bătucindu-le cu pietre. Şi blat din nisip sau praf de creta. Şi cîteodată îi puneam pe ăia mai mici şi mai proşti să caute prin gunoaie după făina stricată sau ceva bunătăţuri aruncate de alţii”. Apoi, fura roşiile ce se găseau pe straturile din spatele blocului („că atunci fiecare avea un strat…”) şi făcea un bulion din care le dădeam copiilor cîte puţin, „ca într-un ritual”. Punea bulionul în capace de bere găsite pe jos, dar nu crede ca s-ar fi îmbolnăvit vreunul dintre copii. Seara, se plimbau în jurul blocurilor „cu capul în pămînt, dupa niscaiva obiecte. Odată am găsit o cruce care era cam stricată, că îi pica un braţ. Am dat-o pe o iconiţă cu Maica Domnului pe care a găsit-o o altă fată. Ea a găsit iconiţa împachetată într-o hîrtiuţă alături de un briceag”. Îşi aminteşte perfect că a murit de invidie, „dar pînă la urmă am bolunzit-o de am făcut schimbul”, rîde Geanina. Iar Geanina nu se mai opreşte, gesticulează, amintirile îi vin în cascadă: „şi dup-aia am dat iconiţa cu Maica Domnului pe un inel mult prea mare pentru mine, un inel bărbătesc, găsit de o altă fată. Nu-mi plăcea nici iconiţa că avea un colţ lipsă şi inelul nu avea nimic. Şi cînd am dus inelul în casă s-a dovedit ca era o verighetă de aur bărbătească. Na, ce afacere am facut…”, explică victorioasă absolventa nu doar de Jurnalism, ci şi de Ştiinţe Economice.

Jocul preferat din perioada în care Geanina avea pretenţii de domnişoară? De-a prinţesele, iar ca recuzită: „cămăşile de noapte din silon şi dantelă pe care le găseam în dulapurile bunicii”. Le făceau praf pe toate: „luam perdelele de la geamuri, le strîngeam la un capăt cu aţa şi mi le puneam pe cap în loc de voal. Florile din grădina, ochiul-miresei, erau şi ele distruse pentru că le rupeam petalele ca să mi le lipesc cu scuipat pe unghii. Geanina mai avea cîteva verişoare care participau la toată tărăşenia, „deci îţi dai seama cîte geamuri fără perdele şi cîte flori fără petale”. Jocurile cu băieţii, spune Geanina, nu erau foarte haioase. Se juca pac-pac cu ei, dar are amintiri vagi, atîta doar că ţine minte mai bine că tare îi plăcea să îi împuşte pe cei care erau mai răi cu fetele. Am mai rîs o vreme, am mai băut o bere, fumat o ţigară, ne-am mai amintit de perioada „jocurilor din facultate de-a coboii şi indienii cu catedra”, apoi ne-am pornit spre căşi. În timp ce mergeam îmi închipuiam ce interesant s-ar putea reconstitui jocurile copilăriei, cu o cameră de filmat, cu o imagine virată într-un alb negru sau o sepia albăstrită sau poate doar în nişte culori mai desaturate (reconstituind unele jocuri cu copii de la Palatul Copiilor). M-aş restrînge într-un posibil documentar la două categorii de jocuri: derivate din jucării artefact (de la maşini făcute din lemn, păpuşi din coceni cum făcea mama, la bătălii cu ţevi cu cornete), la jocurile colective din faţa blocului, dintre care unele dispar încet-încet din cauza jocurilor virtuale (pac-pac – părea mult mai puţin violent decît counter strike; elastic; castel; ascunsea; mîţă lungă cu cretă etc. – dacă vă întrebaţi ce drăcie de joc o fi, convingeţi-i pe cei din TVR – sau voi încerca eu - să finanţeze un documentar care să „explice” situaţia!).

concert artistii strazii la doho campus

O emisiune live cu artistii strazii pe care am facut-o candva in toamna. Sunt si niste povesti, insa in principal sunt cantece. Ce m-a uimit la emisiune e faptul ca trei sferturi dintre cei din public erau studenti Erasmus (vreo 30), care nu intelegeau o iota din discutii, insa au venit pentru atmosfera. Asa ca, enjoy:

 http://www.trilulilu.ro/doho/70d7ec1cf14d02

jazztics la doho campus

Sper sa vă placă piesele baieţilor de la Jazztics. Marian Bălan (chitară), Radu Dunca (vioară), Albert Gabor Balasz (contrabas) au cântat mai demult la emisiunea Doho Campus, pe care o ţin în fiecare miercuri între 19.00 – 20.00 la Radio Cluj. Băieţii sună super ok, mai ales dacă sunteţi într-o dispoziţie de chill out. Între piese, băieţii povestesc despre cum s-a înfiinţat trupa, pe unde cântă şi în ce măsură rentează traiul din muzică:

http://www.trilulilu.ro/doho/429f2a3b6cafde

Apel către poeţi!

 

Poezia cu riff (cu o exemplificare pe Jim Morrison)

Motto: „…poezia tinde spre senzaţii ne-definite, iar pentru aceasta muzica este mijlocul esenţial… Muzica, atunci cînd se combină cu o idee care produce plăcere, este poezie; muzica fără idee este doar muzică; ideea fără muzică este proză…”  Edgar Allan Poe

Poate să pară paradoxal, însă, în ultima jumătate de secol, muzica este mai aproape de poezie decît poezia însăşi. Poezia pare să se fi piedut în abstractizări, în turnuri de fildeş sau, mai banal, în grafomanii. Foarte adesea nu intră într-un contact real cu publicul. Rămîne într-un sertar, într-o bibliotecă sau pe un site, e consumată individual, anemic (în sensul lipsei unei extensii în spaţiul public). În schimb, muzica de calitate, de la melodie la versificaţie, este dependentă de public, de agora, pare să fi furat de la poezie capacitatea de a transmite mai autentic emoţii, idei…

Muzica generaţiei contraculturii şaizeciste, cu cîntăreţi de folk precum Bob Dylan sau Joan Baez şi formaţii rock ca The Doors, Jefferson Airplane, Creedence Clearwater Revival etc. au schimbat macazul. Au încheiat-o cu sacharinele de maximum 3 minute despre fete sau băieţi plecaţi şi dorul mistuitor al celui părăsit, specifice muzicii mainstream din dedada precedentă, şi au compus melodii mai complexe, cu o versificaţie net superioară producţiilor culturii pop, însă fără a se rupe de această cultură.

Potrivit cercetătorului Edward Macan abordarea muzicală tradiţională neglijează relaţia dintre muzică şi audienţă şi se concentrează exclusiv asupra sunetului, care este limitat oricum la următoarele elemente: „armonie, melodie, metru, organizare structurală” specifice unei abordări de secol XIX, potrivite muzicii clasice şi unei orchestraţii ample (Edward Macan, Rocking the Classics: English Progressive Rock and the Counterculture, Oxford University Press, New York, 1997, p. IX). Problema e că astfel sunt excluse subtilităţile timbrale, inflexiunile vocale şi, în special, nuanţele legate de ritm, specifice muzicii non-occidentale sau culturii pop. Potrivit acestei metodologii, muzica clasică va fi întotdeauna superioară muzicii „populare” (rock, blues, etc). Studiindu-se sunetul în sine şi nu efectul său asupra oamenilor (segregare a obiectului cunoaşterii de subiect, specifică modernităţii secolelor XIX şi prima parte a secolului XX – vezi M. Foulcault în Cuvintele şi lucrurile), cunoaşterea problematicii abordate devine destul de îngustă, căci spontaneitatea şi reacţia empatică, trăirea emoţională, participarea sufletească a ascultătorului mediu la un concert de blues sau rock e clar diferită de reacţia mai „ţeapănă”, interiorizată a ascultătorului aflat într-un fotoliu la un concert de muzică clasică. Studierea relaţionării oamenilor cu muzica pe care o ascultă arată că muzica clasică nu e atemporală şi nici acontextuală şi este percepută diferit şi cu o intensitate diferită de la o epocă la alta. Tot astfel, nu se pot realiza judecăţi (tranşante) de valoare folosind instrumentarul critic specific pentru poezia de salon în ceea ce priveşte presupusa diferenţă calitativă dintre poezia „clasică”, intelectuală şi cea aparţinînd culturii pop şi care se găseşte îndeobşte în versurile melodiilor.

Aşa cum arată definiţia clasică de dicţionar poezia este o modalitate a literaturii care exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivităţii, al rimei, al ritmului etc. Versurile unor melodii din zona „bună” a rockului experimental sau nu, a acid-jazz-ului sau chiar a hip-hop-ului par să se încadreze foarte bine la definiţia clasică a poeziei. Nu întîmplător folosim sintagma clasic, întrucît în antichitate poezia era mult mai apropiată de muzică datorită cîtorva caracteristici esenţiale: se recita sau se declama în public, ceea ce presupunea un anumit ritm, apoi repetarea unor cuvinte, a unor versuri, aşa cum se întîmplă cu reluarea anumitor motive în muzică, avea efectul eufonic al unei incantaţii, iar poemele erau întotdeauna acompaniate de anumite instrumente. Poezia în Antichitatea greacă nu se consuma nicidecum individual, în spaţiul restrîns al bibliotecii, aşa cum se întîmpla în modernitatea tîrzie şi nici nu era un gen de sine stătător, căci aşa cum a categorizat Aristotel în Poetica ea putea fi epică, lirică, dramatică, chiar retorică… Deci nu ar fi chiar o erezie susţinerea apariţiei unui alt tip de poezie în anii 1960, şi anume rock poetry. Poezia muzicii rock pare să ia locul vechilor imnuri şi psalmi, adică poemelor antice care aveau un rol liturgic, iar cînd muzica nu avea vreo conotaţie atît de gravă, muzicienii erei pop par un fel de „barzi” medievali, aflaţi în faţa unor „curteni” mai democratici: dezlănţuiţi, cu părul cam zburlit şi în straie de-o etichetă cam noncomformistă.

Exemplificăm cele spuse mai sus cu poezia rock aparţinînd lui Jim Morrison. Poemele lui Morrison în An American Prayer par un fel de imnuri dedicate unor zeităţi neopăgîne. Astfel, unul dintre „Apostolii” contraculturii crează în poemele sale un ceremonial şi rugăciuni noi, dionisiace, necreştine pentru „monştrii pielii” care prin dragoste fac moartea uitată şi reinventează universul: „I pressed her thigh and death smiled” (Lament), „We need great golden copulations”; zeii şi toate miturile veacurilor trebuie reinventaţi, căci taţii nu mai sunt o voce a a Autorităţii, ei „flecăresc” prin copaci, iar mama şade dusă pe fundul mării. Tinerii narcisişti nu sunt chiar de sine stătători, ei cer divinităţii un crez în care să creadă, deşi aspiraţiile lor nu sunt de ordin transcendental, ci imanent: „A night of lust” (An American Prayer). Versurile sale au un efect incantatoriu, muzical. Cadenţa sa aparent monotonă, cumulată cu o voce de o tonalitate şi o limpezime rar întîlnite, transpune ascultătorul într-un soi de transă, apoi izbucnirile şi schimbarea bruscă de ritm în poeme muzicale ca Wake Up! are rolul de a-i deştepta la o nouă viaţă pe membri iconoclaşti ai contraculturii. De ce un nou paradis, însă Aici şi Acum? Pentru că hipioţii se proiectau ca un fel de „trib” preadamic, căci eliberarea spirituală depindea de bascularea sentimentului de vinovăţie provocat de conştiinţa păcatului originar. Logicii raţiunii de tip modern i se opune logica libidoului sau „logica satisfacerii”, a dorinţei, a plăcerii, termeni a-logici în contextul occidental al dihotomiei clasice între simţuri şi raţiune (Herbert Marcuse, Eros şi civilizaţie, Editura Trei, 1996, p. 122). Contracultura acuză tradiţia occidentală că a subjugat simţurile raţiunii, că efortul de a-ţi securiza propria viaţă domină asupra plăcerii de a trăi (arta vieţii). Tinerii mulţumiţi de ei înşişi fredonează (Choose they croon), dansează extatic într-un decor natural, departe de restricţiile şi convenţiile comportamentale din spaţiile urbane, împotrivesc principiilor realităţii, randamentului şi efortului, o realitate de vis, în care „predica”, ce vine pe note muzicale, dă tonul petrecerii. Orga electronică Hammond, atotprezentă pe fundalul poemelor lui Morrison, are ca sunet o trimitere liturgică evidentă. Merită observat că în arta vieţii pe care o profesează hipioţii genurile se blurează (un lucru specific avangardei dintotdeauna), se împletesc – dans, rostire/fredonare, muzică:
The music and voices are all around us.
Choose they croon the Ancient Ones
The time has come again
Choose now, they croon
Beneath the moon
Beside an ancient lake
Enter again the sweet forest
Enter the hot dream
Come with us
Everything is broken up and dances. 

Poemele şi versurile din piesele lui Morrison nu sunt cu siguranţă cele mai bogate în metafore, cele mai chibzuite în exprimare, cele mai profunde ca simbolistică, însă solistul formaţiei The Doors are calitatea deosebită de a ştii să îşi împărtăşească emoţiile într-un mănunchi de planuri. Foarte importantă pare îmbinarea mai multor suporturi, căci poemele sale nu se desfăşoară doar pe o foaie, ci se răsfrîng deopotrivă auditiv şi vizual în sălile de concerte. Astfel, intensitatea trăirii poetice, ce derivă din ritmul dat de muzică, dar şi de versuri, din repetarea unor teme/motive muzicale, dar şi a refrenului sau din intonaţie, e mult mai prezentă în poezia rock al cărei reprezentant de frunte este şi Jim Morrison (poezia ne încîntă!), decît în poezia intelectuală din cea de-a doua parte a secolului XX, care e lipsită oarecum de vlagă, în descendenţă modernistă, tributară unui singur suport – cel scris. Deci, ceea ce am scris în rîndurile precedente sper să fie mai degrabă un apel pentru poeţi: ieşiţi în stradă sau urcaţi pe scenă, luaţi legătura cu nişte muzicieni şi puneţi-vă pe treabă!

ps Articolul a apărut recent în revista Tribuna, iar o parte din pasaje sunt luate din studiul Anii 60: misşcări contestatare în SUA, care o să apară în primăvară la Editura Eikon.. Nu vreau să rămînă doar un articol, de aceea mi-am propus să organizez în cadrul emisiunii Doho Campus o seară de poezie cu cei mai apreciaţi tineri poeţi clujeni (români şi maghiari), cu muzicieni (de la scratchuială pînă la instrumente reci) şi, bineînţeles, public. Sper doar ca şi conducerea radioului să fie deschisă la un astfel de proiect.