Scrie tare simpatic Raluca Vida, doctorandă la faculta de Litere, de aceea am şi rugat-o sa îşi ceteasca insemnarile dintr-un camin multicultural din Franţa la mine în emisiune – http://www.trilulilu.ro/doho/6c4d93caf2a379 (primele 5 minute sunt ştiri). Am fost surprins şi de intonaţia ei dezinhibata, în ton cu ritmul haios al scriiturii.
Apel către cetitorii blogului! Dacă aveţi şi voi chef să scrieţi sau aveţi deja ceva scris despre diverse întîmplări despre viaţa de cămin, despre facultă, ori atmosfera studenţească de prin baruri, be my guests - vă găzduiesc în emisiune la Doho Campus şi pe blog. Aveţi astfel ocazia să daţi şi muzica pe care o ascultaţi voi, la un radio mainstream.
Vă prezint şi un fragment din jurnal că să vă fac poftă să ascultaţi emisiunea cu jurnalul Ralucăi, mai ales că îi din belşug şi muzica franţuzească bună.
Jurnal de cămin franţuzesc cu note de subsol
27 noiembrie 2006
Ieri am mancat cu Paul, Julien si Müo, cred ca aşa îl cheamă pe vietnamezul de la 204. Müo ăsta are un nume care mie, spre deosebire de chinezi, îmi vine extrem de greu să îl pronunţ. In cel mai bun caz îmi iese un fel de zgomot ce ar putea semăna, după cum mi-l închipui eu, cu mugetul timid al unui viţel proaspăt născut şi disperat de ce vede în jur : un fel de “müö” nepermis de stâlcit şi, în primul rând, incorect. Spun incorect pentru că, atunci cand îi pomenesc numele vreunui chinez (e bun prieten mai ales cu Paul, “bucătarul”) nici unul dintre ei nu înţelege ce vreau să spun. Aşa că de fiecare dată mă văd nevoită să adaug, « Müö, le vietnamien”.
E o plăcere să vezi cum se luminează o faţă de chinez; dintr-o dată toate trăsăturile care, cu o fractiune de secundă înainte, erau încălecate parcă unele peste altele în mijlocul feţei cu pricina, o iau la fugă înspre urechi, tâmple sau bărbie.
Când văd aşa o minunăţie mă luminez şi eu.
Asta nu înseamnă că nu mă încăpăţânez de fiecare dată să pronunţ numele vietnamezului cât pot eu de corect. Tot degeaba însă.
Poate din cauza asta e mai bine că toţi chinezii s-au rebotezat. Nu ştiu dacă le convine sau nu, dar se pare că e o tehnică utilizată în mod frecvent la ei, în China, de către lectorii francezi veniţi acolo să-i pregătească pentru plecatul peste mări şi ţări. Aşa se face că, în loc să-şi dea numele lor « originle » când fac cunoştinţă cu cineva, se prezintă drept Paul, Julien, Bernard, Yolande sau Hervé. Există până şi o Juliette, o Ophélie, şi aşa mai departe. Mă întreb dacă şi-au ales numele respective pentru că îi gâdilau plăcut la urechi sau pentru că le-a plăcut povestea lor.
Cred că e vorba mai degrabă de prima variantă[1].
Paul, care locuieşte vizavi de camera mea, seamănă cu un luptător de sumo mare şi înspăimântător, deşi, dacă deschide gura, se dovedeşte a avea o voce ascuţită care-l face de-a dreptul caraghios. Este, ca majoritatea chinezilor[2], la educaţie fizică, şi umblă mai tot timpul îmbrăcat de la brâu în jos cu nişte pantaloni mulaţi. Spun asta pentru că asemănarea cu mai sus numitul luptător poate să-mi fi apărut în minte din cauza mersului lui, uşor apăsat, scos în evidenţă tocmai de respectivii colanţi şi de umerii enormi, mai ales dacă te uiţi la el din spate. Paul nu ştie prea bine franceza, şi totuşi cel mai bun prieten al lui este Müo, vietnamezul.
Se pare că prietenia dintre doi oameni chiar depăşeşte câteodată, la propriu, mijloacele clasice de comunicare.
Cred că mijlocul de comunicare al celor doi este mâncarea. Nu este seară în care Paul să nu facă minunăţii în bucătărie pe care le împarte apoi de fiecare dată cu micuţul Müo.
Am uitat să scriu că vietnamezul de la etajul meu e minuscul, cred că atinge 1,55 m cu chiu cu vai. Asta în ciuda unei voci deosebit de impunătoare, fapt care-l face cu atât mai nostim.
Am folosit « « nostim » doar ca să nu mă repet în mod prea supărător făcându-l şi pe el caraghios, lucru care l-ar putea deranja pe un eventual cititor mai exigent.
Lăsând la o parte problemele de igienă langajieră, care nu-şi au oricum locul într-un jurnal spontan, aşa cum se vrea cel de faţă, oricine îşi va da seama lesne cât de caraghioşi sunt împreună. Caraghios la pătrat, cum ar veni.
Dacă mă gândesc mai bine, poate că de fapt nici măcar nu sunt aşa de buni prieteni, poate împart doar mâncarea împreună ca să le fie mai uşor din punct de vedere al banilor, dacă tot stau unul lângă altul. Cine ştie. Oricum ar fi, Müo piticul, cel cu voce de mascul feroce, şi Paul luptătorul de sumo, cel cu voce de fetiţă, alcătuiesc un cuplu grozav de pitoresc.
