scrisori de dragoste şi muncă (I)

Aşa cum unii dintre voi ştiţi, am fost o lună ca reporter la Tîrgu Mureş la proaspăt înfiinţatul post regional TVR Tîrgu Mureş. Am fost concediat la finalul perioadei de probă. Şeful, Ioan Ceauşescu, a zis că nu am îndeplinit criteriile. Am făcut un memoriu în care am arătat că am fost concediat abuziv, dar conducerea centrală, prin semnătura psd-istului Aurel Sassu, i-a dat dreptate lui Ceauşescu. Dar nu vreau să anticipez, o să ajungem şi acolo. Deocamdată vreau să o luăm cronologic oarecum. O să par exhibiţionist prezentînd nişte lucruri aparent personale, însă fac acest lucru cu scopul de a demonstra, dacă mai e nevoie, cum se risipesc banii publici, cum sunt angajaţi, pe impozitele oamenilor de rînd, manageri incompetenţi şi imorali (un exemplu bun de i/a-moralitate ar fi faptul că Ceauşescu şi-a angajat soţia pe un post de referent). Va fi un serial de 7-8 episoade, deci n-am să vă solicit prea mult, asemenea otv-iştilor cu Elodia lor. Dacă vă întrebaţi cine e A., vă pot spune doar că este o prietenă foarte bună. Ea apare pe coperta versiunii on-line a studiului meu despre contracultura hippie şi e plecată din Românica. E în Franţa de cîteva luni. Da, viaţa e în altă parte, repeta ea. Dacă vi se va părea că e prea puţină dragoste în aste scrisori, greşiţi. Nu e vorba neapărat de o dragoste fizică, ci şi de un alt tip: o dragoste de comunitate, un jind de comuniune. De aceea, mă şi revoltam uneori în redacţie, pentru că nu vedeam decît o comunitate devălmaşă, risipitoare şi autoritară. Microscopic, Tvr Tîrgu Mureş e societatea românească, iar Ceauşescu e tot Ceauşescu! Dacă v-aţi confruntat cu situaţii similare, vă rog să semnalaţi pe blog!

I din campul imaterial al muncii

Tuesday, May 27, 2008 5:39 AM

 

Draga A,

 

asa cum ti-am promis dupa primele zile de dezamagiri profesionale, am sa-ti scriu scrisori de munca, daca nu de dragoste. Si fac asta nu pentru ca nu te iubesc in continuare (si sper ca o sa ma tina toata viata), ci pentru ca dragostea mea e aproape tactila, din ochi, buze, piele… mi-e foarte greu sa o exprim.

 

He, he, cu cat stau mai mult aici imi dau seama ca o sa devin “jurnalist de investigatie”, dar investigatia am sa o fac la locul de munca din televiziunea publica, unde se manifesta ceea ce eu numesc capitalism de stat, adica o extraordinara risipa de bani publici. Cred ca e o forma de capitalism mai parazitara decat cea privata si infinit mai absurda si mai birocratica.  

 

Asadar, sunt “scrisori de munca” pentru ca pur si simplu nu pot tine in mine neregulile pe care le-am intalnit pe aici. Daca intr-adevar un jurnalist este o persoana cu mai multe aptitudini critice decat ceilalti, atunci gandirea de tip critic ar trebui sa inceapa din interior, de la locul de munca si sa nu se manifeste ipocrit, doar exterior, doar in ceea ce-i priveste pe politicieni si pe reprezentanti ai autoritatilor de tot felul. 

 

Asa cum ti-am povestit cand ne-am intalnit la cafea, neregulile au inceput de la modul in care a fost realizat concursul, unde la examenul scris au fost primite numai chestiuni de vocabular si de gramatica (de ce ar fi relevant pentru un jurnalist video la angajare, ale carui cuvinte nu apar pe ecran, cu cati n se scrie a inota, cum se scrie locuitor din Miercurea Ciuc s.a.m.d?).

 

De ce nu s-au pus intrebari mai relevante ce tin de etica jurnalistica, de probleme care apar pe teren etc? Ce-i drept, interviul oral a fost mai profesionist, se dadeau situatii ipotetice care ar aparea pe teren, erai intrebat de preferintele tale profesionale… In fine, joi a fost concursul la Cluj, vineri s-au dat deja rezultatele, ceea ce nu se intampla in nici o institutie serioasa, iar de sambata am fost chemati la Tg Mures, la lucru, adica la spalat podele.

 

Desi am fost chemat pe nepusa masa, m-am dus, insa cand am ajuns am vazut ca nu se mai lucra sambata dupa-amiaza si nici duminica, asa ca am fost chemat degeaba. Am plecat iar la Cluj, ca sa revin luni.

 

As reveni la concurs, ca sa vezi decalajul intre ceea ce propuneam la interviu si prezentarea facuta de Ceausescu pe platou, in fata camerelor: “Adi Dohotaru, reporterul nostru sportiv, dar care va fi si pe alte domenii”. La interviu spuneam ce mi-ar placea sa fac cel mai mult in TVR Targu Mures pe termen mediu, adica un jurnalism de tip formativ, pe modelul BBC Educational. Mizand pe ideea ca jurnalismul traditional a pierdut teren in fata infotainment-ului si a divertismentului de taraba, am propus ca TVR Targu Mures sa faca un parteneriat cu Inspectoratul Scolar Mures. Apoi, parteneriatul se putea extinde la nivelul Ministerului Educatiei, asa cum se intampla in alte tari. TVR sa difuzeze filme documentare de 10-20 de minute la diverse materii: educatie civica, romana, istorie, geografie, ecologie etc. Ideea e ca responsabilizarea jurnalistului e mult mai mare in momentul in care stie ca e deja „material didactic”, iar informatiile difuzate nu sunt conditionate de audienta, ci marseaza pe ideea de a educa, de a forma, bineinteles placut, niste copii. Acestia ar putea ulterior dezbate informatiile respective, nu ca in fata tubului, unde zapezi maniacal in cautare de… De ce? Distractii de la plictiseala, oboseala, dar si cioturi de informatie. Si se stie stie ca micutzii is mult mai atenti la informatiile vizuale… Dar, Doamne!, ce discrepanta intre tipul acesta de discurs idealist care pusca bine pentru o tv publica (bravo, asa se vorbeste la un interviu!, mi-au spus unii) si ceea ce gasesti intr-o institutie…  

 

Postul a emis deja de marti, e vorba de dezbateri politice anoste de patru ore, cu moderatori nu tocmai pregatiti. De pilda, unul dintre ei, foarte simpatic de altfel, a venit de la Iasi, fara sa cunoasca, bineinteles, realitatile locale. Punea intrebari unor politicieni din Ludus de genul: “Si, din punct de vedere industrial, cum e situatia in localitate?”.

 

Nu s-au facut traininguri serioase pentru moderatori. Regulile stabilite de la Bucuresti nu le dau dreptul sa intervina jurnalistic, critic, ci doar sa puna o problema pe tapet si sa ii lase pe politicieni sa “abereze” in voie. Ce-i drept, daca se ajungea la injurii sau daca deviau prea tare de la niste subiecte definite oricum prea larg (gen situatia invatamantului, pensionarii, sanatate etc), trebuiau sa intervina.  

 

Noua, reporterilor, nu ni s-au repartizat niste domeni, facem adicalea de toate, pentru jurnalele de la Cluj si Bucuresti. De asemenea, nu am facut niciun training! Asa cum ti-am zis si la cafea, nu avem telefoane, calculatoare, cabine de montaj, uneori nici indeajuns de multe scaune in redactie. Si atunci care este motivul pentru care s-a decis sa difuzam asa repede? E evident! Din ratiuni politice: trebuiau sa apara maratoanele electorale, in care politicienii isi dau in stamba cu promisiuni desantate! Nu degeaba directorul general al TVR e om politic!

 

Unii decidenti se bat cap in cap. Astazi am avut cica sedinta de redactie de la ora 9. Merg mai repede in redactie ca sa gasesc subiecte.Slava domnului, netul de la unicul calculator pentru reporteri merge (nu ca in multe alte zile) si gasesc doua propuneri, ca asta e norma. Spun propunerile redactorulului Vasile Braic, care se presupune ca preia o parte din responsabilitatile coordonatorului Ioan Ceausescu. El le noteaza pe ale mele, dar si pe cele ale celorlalti reporteri si se presupune ca le zice mai departe lui Ceausescu. Apoi, vine Ceausescu la 9.30 cand trebuie sa ii zicem aceleasi chestii, de parca nu am mai fi facut-o odata!? Dintre toate propunerile reporterilor atat de la maghiara cat si de la romana (in total vreo 7 reporteri eram la sedinta), se accepta doar o stire a colegilor de la maghiara. Stirea va fi difuzata banuiesc la Cluj, la redactia de limba maghiara. Nu stiu ce stire va fi, pt ca ungurii de la Cluj au doar un buletin saptamanal, si acela saptamana viitoare! 

 

Noua ni se cere sa stam in redactie de la 9 la 5, chiar daca nu avem nimic de facut. Iti dai seama, o iei razna fara net, fara ziare, doar frecand menta. Eu ies cat de des pot ca sa vad orasul, dar mi se atrage atentia constant sa raman in redactie, in cazul in care apare ceva. Ce sa apara, habar n-am? Ca doar suntem destui oameni ca sa acoperim un singur subiect – accident, incendiu, ce-o fi aparand. Eu i-am zis directorului Ceausescu ca as iesi in oras pentru a-mi face contacte, insa sa hotaram exact domeniile. El a replicat ca se merge pe teren numai cand dam subiect de stire!? Totusi, mi-am facut ceva contacte pe sport, dar acum s-a cam incheiat sezonul competitional.

 

Poate ca asta se intampla cand se ia o decizie gresita din punct de vedere managerial. Ma intreb consternat: cum pui un corespondent de stiri, care inainte avea grija doar de un camerman, sef peste o institutie care acum are 40 de angajati, iar la sfarsitul anului se preconizeaza ca va avea vreo 100? Nu e un salt profesional prea mare, nu il depasesc anumite responsabilitati?

 

Ceausescu e deja contestat pe la colturi de colegi din ambele redactii, pentru ca refuza stiri care altora li se par vandabile (cei de la maghiara se intrebau cand lipsea Hajni…: de ce decide cineva de la sectia romana, ce stire sau reportaj ii mai importanta sau nu pentru redactia de limba maghiara, mai ales ca persoana respectiva s-ar putea sa nu cunoasca atat de bine realitatile presei de limba maghiara?).

 

In fine, au fost si alte neglijente care care l-au discreditat pe director. In primul rand, nu e normal ca intr-o institutie publica sa iti angajezi de la bun inceput sotia (ce-i drept, nici dupa aceea nu e bine ). Apoi, nu se poate sa convoci 20-30 de oameni la o asa-zisa sedinta la ora 9 si tu sa apari la ora 10. Si ce sedinta de redactie e aceea cu contabila si sofer? Ce ii intereseaza pe ei din punct de vedere profesional ce filmari sunt programate in ziua respectiva?  

 

Ar mai fi multe alte aspecte care deranjeaza… dincolo de amatorismul cu care se iau unele decizii, sunt anumite patternuri autoritariste. Ti-am povestit o intamplare mai demult, dar merita pusa pe “hartie”. Am alergat duminica, 18 mai, la un maraton, dar el insista sa fac stiri in acel weekend. Am zis ca e o competite importanta pentru mine si trebuie sa particip, dar daca e nevoie, voi face si o stire, cu interviuri mai multe inainte, cand sunt mai odihnit.

 

I-am zis ca ar putea fi o idee buna, pentru un TVR Targu Mures care tocmai s-a lansat la apa, sa alerg cu un tricou cu TVR. Deh, reporterul care alearga pentru sanatate etc etc, pe modelul lui Lucian Mandruta care a zis ca merge cu bitza pana la Constanta pentru a promova mijloacele de transport ecologiste in ale noastre orase inghesuite si prafuite. Insa, dimpotriva, in loc de promovare a postului, a fost perceputa propunerea mea ca o oferta ofensatoare. A urlat la mine, zicea ca nu am dreptul sa port sigla TVR fara sa am aprobare de la Bucuresti, ca cine sunt eu sa port imaginea TVR, ca daca ma duc la concurs cu tricou cu TVR, el ma da afara!? Am ramas masca nu doar eu, ci toti in redactie. He, he, dar eu tot cu tricou cu TVR, mon amour am mers la concurs. Zicea ca nu am cum sa particip si sa fac si stire, asa ca o sa mearga alt reporter. Nu a venit, si e un concurs important de maraton. E pe soseaua dintre Sighisoara si Medias si e cu participare internationala si am luat locul 7, imediat dupa profesionisti si semiprofesionisti. Ioi, de ce am alergat, ca tot iti puneai problema? In primul rand, imi faceam griji ca am apucat sa ma pregatesc doar o luna jumatate, fumam un pachet pe zi si beam zilnic. Dar tocmai din motivele astea, ca sa uit ca sunt conditionat de atatea dependente si nimicuri ca sa fac ceva frumos. Uitandu-ma retrospectiv, cetesc maratonul tot intr-o cheie “artistica”, drept o varianta estetizanta, comprimata a chinului si efortului de zi cu zi - mersul la job ani in sir, monotonia clipelor moarte (paradoxale oarecum, deoarece sunt cu atat mai multe cu cat orasele devin mai trepidante), singuratatea alergatorilor de cursa lunga, adica a oamenilor cu printzipuri, asa cum ma laud eu.

O alta intamplare care m-a lasat fara cuvinte. I-am repetat ca nu am ce sa fac prin redactie, daca nu e nimic de lucru si prefer sa vizitez orasul, sa imi fac contacte si ca nu e normal sa se dea raportul, asa cum se cere, cand se iese din cladire: “Sefu, vedeti ca plec din institutie, pot?”. I-am spus ca atat la Radio Cluj cat si la TVR Cluj, unde am colaborat, nu se intampla in veci asa ceva. Mi-a replicat asa, ca muream de ras in sinea mea: “Stii, Adi, s-ar putea sa para absurd, dar e o logica in toata chestia asta. Adica, daca tu mergi pe strada si, Doamne fereste, te calca o masina eu sunt responsabil de soarta ta si eu sunt tras apoi la raspundere!”. Am tacut malc, imi aminteam amuzat de texte asemanatoare ale profilor din gimnaziu. 

 

Intr-o alta situatie, de pilda, n-am mai tacut, ca mi s-a parut prea autoritar comportamentul lui. Nu ne-am inteles pe nu stiu ce problema si, din pacate, apar destul de des astfel de neintalegeri. Intr-un fel, sunt mandru ca am replicat asa prompt:

- Mai, esti angajatul meu si faci cum iti spun!

- Pardon, nu sunt angajatul dvs, ci al Tvr Targu Mures.

- Bine, bine…

 

Dar, astfel de reflexe rigide, bossie, nu prea ai cum sa le scoti unui om relativ varstnic. Il auzea la telefon laudandu-se unui prieten: “Da, da, am 39 de angajati aicea!”. Si nici macar nu este pe postul de director, intrucat nu a fost concursul, ci e numit doar in functia de coordonator al postului. Chiar si titulatura e mai egalitarista, nu ordonezi, ci coordonezi, cauti sa stabilesti relatii de colegialitate mai echilibrate, mai putin excesive in comportament.

 

Doamne, ce mult am scris! Eu totusi sper ca urmatoarele scrisori sa fie mai scurte sau sa nu mai apara deloc, caci am tot interesul sa se normalizeze situatia de provizorat de aici.

 

Traiasca capitalismul de stat!

 

Al tau, Adi

 

Biker Power!

Au fost slogane cu Flower Power, Black Power, Women Power etc, ar fi timpul sa anuntam si lozinca Biker Power! Ce zici? Suna ridicol? Pai, tocmai de-aia, bre! Tzugu Power! In continuare doi tzugu, Alexandru Vakulovski si Doina, dupa care las microfonul dohocampusului mai seriosului Radu Mititean, director executiv al Clubului de Cicloturism Napoca.

INVITATIE
la editia iunie 2008 a
MARSULUI BICICLISTILOR CLUJENI

Sambata, 28 iunie 2008, se va desfasura la Cluj o noua editie a
marsului biciclistilor clujeni ( a zecea din seria lunara inceputa in
toamna anului 2007).

Intalnirea va fi si de data aceasta in Skate Park-ul de langa Palatul
Telefoanelor / Parcul IL Caragiale ( acces din str.Baritiu) , la ora
17:00.

Traseul propus pentru aceasta editie vizeaza Centrul, cartierele
Grigorescu si Marasti:
Skate Park – str. Ferdinand – str. Dragalina – str. O. Goga – str. Al.
Vlahuta – str. Fintinele – str. Miraslau – bd. 1 Decembrie 1918 -
pasarela – pista biciclete pe malul Somesului – str. Uzinei Electrice
- aleea Stadionului – str. G.Cosbuc – str. Motilor – str. Petru Maior
- p-ta L. Blaga – str. A.Iancu – p-ta Cipariu – p-ta St.cel Mare -
Calea Dorobantilor – giratoriu Marasti – bd. 21 Decembrie 1989 – p-ta
Unirii – bd.Eroilor.

La final, spre deosebire de alte editii, nu ne reintoarcem la Skate
Parc, si ne oprim pe bd.Eroilor in zona pietonala, unde sunt banci si
rastele pt biciclete, si care vrea poate ramane la discutii si la un
suc pe terasele existente…

Ca de obicei, de organizarea si coordonarea marsuuli se ocupa colegul
nostru Groller Geza, iar detalii suplimentare puteti gasi pe site-ul de
Internet pe care el il administreaza : www.reactieinlant. ro

Actiunea de sambata are, ca si celelalte editii, atat rolul social si
recreativ de intalnire, discutii si pedalare impreuna a
biciclistilor clujeni, cat si rolul militant de crestere a vizibilitatii
biciclistilor in fata publicului, presei si autoritatilor si implicit
de presiune psihologica pentru cresterea acceptantei si sprijinului
public pentru promovarea bicicletei, in general, si pentru realizarea de
facilitati pentru circulatia cu bicicleta in oras, in special.

Si cu ocazia acestui mars vom mai aduna semnaturi pentru petitia
lansata in 22 septembrie 2007 catre autoritatile locale clujene pe
tema infrastructurilor pt biciclete in Cluj, precum si tabele gata
completate de participantii la editii precedente ale marsurilor.

De asemenea, vom mai distribui fluturasi informativi despre lista
clujbike, despre proiectul VeloRutia si despre CCN, despre actiunile
pro-biciclistice programate in lunile urmatoare (proiectii de
imagini, actiuni cicloturistice, proiecte de noi infrastructuri pentru
circulatia bicicletelor in CLuj, la a caror documentare lucram cu
Primaria etc.)

Anuntati actiunea de sambata si altor biciclisti, sa fim cat mai multi!

Radu Mititean
director executiv CCN

Piesa unuia dintre cei mai faimosi militanti biciclisti o gasiti aicea! De ce militanti? Pentru ca arta este cea mai subversiva propaganda ever!
__._,_.___

voce cool, sensiblioasă pt o după-amiază călduroasă

Enjoy emisiunea cu Teodora Iacob şi Tudor Runcanu, aicea! Mai jos e o poză mai serioasă, gravă, de radio de stat, dar adevărul e că eram supăraţi că ni se terminaseră berile pe care le beam cu spor în studio.

teodora iacob şi tudor runcanu la dohocampus!

Mare demonstraţie mare la DohoCampus, pe Radio Cluj, miercurea asta, de la 19.00 la 20.00 (95, 6 FM, www.radiocluj.ro)! Teodora Iacob şi Tudor Runcanu, care au trudit, alături de mulţi alţi muzicieni talentaţi, la foarte cochetul album de debut al Teodorei – “Efecte speciale”, demonstrează că Video didn’t kill the Radio Star. Senzaţional! Sondajele interne ale radioului au anunţat că populaţia României îşi va muta atenţia de la ştirile de la ora 19.00, de la ce a făcut Băsescu lu Tăriceanu, de la operaţia la umăr a lui Cristi Chivu, de la ultimele ştiri despre caniculă, pentru a asculta vocea suavă, uşor timidă, nazală, a Teodorei Iacob, ca ultim antidot, extrem de cool, la ştirile fierbinţi despre ce se întîmplă în lume!

Mamă, ce distopie ar fi pentru politicienii noştri! Dup-aia sigur ar fi bagată într-un partid şi am lua-o de la capăt. Asta e, da măcar o zi le-am tras-o!

Pun o piesă de gust p-acilea! Restul le găsiţi la Librăria Humanitas! Albumul merge perfect de cadou, mai ales dacă vă facilitez accesul, deh, mare “impresar” ce-mi sunt, la Teodora ca să fie mai personalizat cadoul cu un autograf al distinsei domniţe.

Teodora Iacob şi Mihai Sorohan:

Tudor Runcanu, ăst Maradona din Carpaţi al chitării:

un activist pentru pace şi un altul pentru clujul istoric

Sper sa va placa articolele! Mi-a fost foarte greu sa redau firea lui Sabin Mureşan (aici e articolul!), valorile care il inspira, oarecum orientale, non-dialectice, neconflictuale. De pilda, extrapoland o tzara aiuristic, fara contextul discutiilor noastre, cum sa povestesc despre shamanii, la care facea el referire, care erau copaci, nu deveneau, pentru ca devenirea prespune efort, activitate, alt conflict. Never mind…

La Virgil Pop, alintat Tzutzu de studenţii de la Arhitectură, a fost mai simplu. Ştiaţi că aproape toate firmele de pe B-dul Ero(r)ilor publicitare, cateva sute, sunt puse ilegal, fără avizul celor din comisia pentru patrimoniu? Aflaţi mai multe în articol! Din pacate, pe site nu sunt puse pozele şi explicaţiile d-lui Pop, ci doar în ziar, aşa că pun mai spre seară fotografiile. M-aş bucura dacă mi-aţi semnala şi voi zone mai problematice din centrul istoric, astfel încît să am motive să-mi iau armura de Doho Quijote!

apocalipsa dupa eco, intr-un wallpaper

ceteam mai demult niste statistici care m-au frapat si care apartineau ministerului mediului. in romania, la inceputul secolului XX existau 18 milioane de hectare de padure. nu degeaba se retragea romanul in codru, cand navaleau turcii. dupa aia, nu stiu ce s-a intamplat, de s-au desfratit romanul si codrul… la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial am ajuns la 12, pentru ca la sfarsitul secolului XX sa avem aproximativ 6 milioane de hectare, adica 27% din teritoriu, cu 5% mai putin decat media europeana. totusi, cred ca sunt chiar mai putine hectare la noi, la cat s-a furat, dar incercam sa ne dam mai optimisti la statistici. tin minte furturi minore, ale satenilor, pe cand ma plimbam pe un traseu turistic pe langa cheile turzii, in vuietul slujbelor si chiar si copacii marcati pentru traseu erau doborati. mi-e sila! nu inteleg cum am ajuns sa ne inconjuram de atata asfalt, atata praf, atatea blocuri shorecii, atatea masini care duhnesc a alcool negru… as putea continua jelania, sa zic ca viata e in alta parte, insa continui sa cred ca poate fi Aici si Acum!

de aceea, sustin tardiv oarecum, ca e mai vechi comunicatul de la greenpeace, ceea ce fac ecologistii si poate folositi si voi ca wallpaper ciuperca asta atomica mai ciudata de mai jos:

 

oglinda oglinjoara

Oglinda, oglinjoara, care e cel mai narcisist mediu din tara?

[nepotul meu timi, 8 ani, descoperind pe mess ca poate vorbi cu el insusi]

 

Septimiu Timi: ma uratule

Septimiu Timi: ma uratule

Septimiu Timi: ce poza e aia?

Septimiu Timi: ce poza e aia?

Septimiu Timi: cap sec

Septimiu Timi: cap sec

Septimiu Timi: papagalule

Septimiu Timi: papagalule

Septimiu Timi: copiatorule huliganule

Septimiu Timi: copiatorule huliganule

Septimiu Timi:

Septimiu Timi:

Septimiu Timi: ce crezi ca faci

Septimiu Timi: ce crezi ca faci

Septimiu Timi: maimuto

Septimiu Timi: maimuto

Septimiu Timi: taci

Septimiu Timi: taci

Septimiu Timi: nu ma mai copia

Septimiu Timi: nu ma mai copia

Septimiu Timi: copilule

Septimiu Timi: copilule

Septimiu Timi: sau ce iesti

Septimiu Timi: sau ce iesti

Septimiu Timi: om monstru sau ce oi fiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

Septimiu Timi: om monstru sau ce oi fiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

Septimiu Timi:

Septimiu Timi:

Septimiu Timi: nebunule

Septimiu Timi: nebunule

Septimiu Timi: nu mai ziiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii dupa miiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiine

Septimiu Timi: nu mai ziiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii dupa miiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiine

Septimiu Timi: porcule

Septimiu Timi: porcule

Septimiu Timi: opsiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!

Septimiu Timi: opsiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!

Septimiu Timi: rauleplang

Septimiu Timi: rauleplang

Septimiu Timi: esti enervant

Septimiu Timi: esti enervant

Septimiu Timi: segur ca da!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Septimiu Timi: segur ca da!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Septimiu Timi: iesti mort

Septimiu Timi: iesti mort

Septimiu Timi: te bat

Septimiu Timi: te bat

 

 

foto: Gabi Dombri (multzam, man!)

despre wastelandul industrial, cu nora labo

Nora Labo e unul dintre acei “beautiful people”, haiosi, experimentativi, inteligenti, la care fac referire in studiul meu pe anii 60. Studenta la filosofie in UBB in an terminal, se va muta in Franta din toamna unde va face un masterat pe fotografie la una dintre universitatile de top din Hexagon. In randurile de mai jos, povesteste de ce nu a intrat cu un proiect despre Copsa Mica la universitate, insa stam la taclale pe marginea wasteland-ului fotografiat de ea cu o sapuniera. La finalul interviului, gasiti prezentarea pe care a facut-o portofoliului despre Copsa Mica, si care intareste discutia noastra.

adi dohotaru: serus, intervievato

nora labo: a, servus, ai venit mai rapid pe on-line decat ziceai

adi dohotaru: de la atletism mi se trage [zambesc mandru de mine]

nora labo: tu esti ca forrest gump – ‘everywhere i was going, i was running’

adi dohotaru: cum de ai ales copsa mica drept subiect pentru a intra la masteratul de fotografie in franta la l’ecole normale superieure din [nu mai stiu unde]?

nora labo: pai, de fapt, pentru o precizare, asta e de fapt subiectul pentru un dosar pe care l-a pierdut posta, pentru o alta facultate, care nu a mai ajuns la destinatie

nora labo: dar oricum, intrebarea e inca relevanta

adi dohotaru: ioi, najpa

nora labo: da, probabil acum fotografiile mele infrumuseteaza peretii vreunui postas. oricum, nu am ales subiectul pentru dosar, ci mai degraba aveam deja sute de fotografii pe care le facusem dintr-un interes independent de vreun concurs si apoi, potrivindu-se, am decis sa le folosesc

nora labo: si cum s-a nascut interesul…

nora labo: pai, eu am o mica obsesie cu reconvertirea spatiilor industriale si copsa mica e un loc intrigant pt ca pare sa nu poata fi reconvertit

adi dohotaru: de ce nu poate fi reconvertit?

nora labo: adica nu pare sa existe nici o solutie pt ca acest spatiu sa devina altceva decat a horrible warning… pai, cica s-a incercat sa fie transformat in spatiu de festival electronic, in muzeu industrial etc, dar locul e muuuuult prea poluat pt a fi cat de cat viabil sa desfasori vreo activitate acolo. numai pamantul pe care sta: e un fel de namol din negru de fum, in care te afunzi pana la genunchi chiar si in plina iarna, si negrul nu iti mai iese din haine

adi dohotaru: hm, pai s-ar putea face turism industrial. un fel de lectie de pedagogie [zambesc, am impresia ca nerod, pt ca zambim oricum prea mult pe mes fara ca fatza sa zambeasca neaparat]

nora labo: da, numai cu pretul ca cei care lucreaza acolo pt turisti sa fie contaminati cu toate deseurile. eu dupa o zi petrecuta acolo am ramas cu un gust metalic dulceag in gura care nu parea de bun augur

adi dohotaru: nasol

nora labo: si de aceea m-am gandit asa, la un fel de reconvertire metaforica. adica daca, in realitate, nu poti face din el ceva frumos, sa o fac prin fotografii

adi dohotaru: de ce fotografiile sunt frumoase, dar locul e urat? sau de ce suntem fascinati de un loc realmente urat? ma simt ca in clasa a patra punand intrebarile astea, dar treaca….

nora labo: pai, nu stiu, adica asta e ceea ce imi place mie in primul rand la fotografie, ca poti recontextualiza si revaloriza bucati de real… adica, suna banal, dar e adevarat. atat ca in cazul asta e totusi un esec. in sensul ca si fotografiile sunt destul de atroce. si mai cred ca ce e frumos in ele e de fapt un fel de reafirmare a naturii printre ruinele alea, jalnice cum sunt ierburile alea galbene

adi dohotaru: pai, tocmai spuneai ca locul e nefrecventabil, deci cum se reafirma natura, din moment ce e asa poluat? sau, ma rog, resturi de natura…

nora labo: acum sa nu uitam ca la copsa mica mor caii cand pasc iarba aia (aici s-ar impune, cum spunea o prietena, un emoticon care rade si planga in acelasi timp)

adi dohotaru: de ce esti atrasa de reconvertirea unor astfel de spatii industriale? reconvertire spre ce?

nora labo: pai, cred ca e mai mult asa, o sugestie estetica a fotografiilor decat o chestie factuala, partea cu natura… mie imi place toata tensiunea astea mecanic-vegetal

nora labo: a, asta mi se pare interesant. dar nu am un raspuns. de ce ne plac ruinele si chestiile decrepite? chiar de multe ori ma gandesc…

nora labo: stai sa ma mai gandesc un pic

nora labo: pai, nu stiu, ma atrage faptul ca ceva fundamental atroce si oribil si respingator poate totusi deveni frumos, parca iti da asa un picut de speranta

adi dohotaru: io ma gandeam ca in momentul in care t convertesti, reconvertesti, exorcizezi si un rau, daca mergem pe o latura religioasa a termenului. reconvertirile in vest, dar mai nou si in est, sunt intr-o zona culturala

nora labo: da, cred ca ai dreptate

nora labo: dar artistic vorbind, poate e si o provocare in a lucra cu ceva groaznic, adica cu un buchet de trandafiri nu e nici o problema sa produci, hey presto, ceva dragut

nora labo: da termina ce ziceai

adi dohotaru: dintr-o instalatie industriala, materiala, capitalista sau comunista, se incearca o spiritualizare a materiei, dam sens unor “brute” metalice, greoaie

nora labo: exact, iti da si o senzatie de demiurg intr-un fel

adi dohotaru: da

nora labo: te instapanesti cumva peste ele daca le dai alt sens

adi dohotaru: deja, mai toti intelectualii zic: “O, D-zeul meu Cultura”, de aceea zic de o reconversie culturala, in primul rand, ca acolo nu s-au facut gradinite sau altceva in spatiile semidezafectate

nora labo: pai, intr-un fel cultura e ceea ce faci cand nu se mai poate face nimic, in contexte din astea

adi dohotaru: fain, asa e

nora labo: adica ar fi stupid sa credem ca gata, ai facut un proiect artistic si ai salvat locul, de fapt proiectul artistic il faci din disperare, cand cauza e deja pierdut, cand trebuie sa faci ceva numai ca monstruozitatea aia sa nu ramana de tot neclintita, pierduta

adi dohotaru: chestii de tehnica (aproximativ): in cat timp ai facut fotografiile, ce aparat ai? astea is intrebari pt cetitorii care se pricep la poze. de ce ai preferat sa lucrezi pe film si nu digital etc?

nora labo: pai eu de obicei lucrez pe film, dar astea intamplator sunt digitale, pt ca mi s-a terminat filmul in gara

adi dohotaru: he he, ok

nora labo: si mi-am uitat rezervele acasa

nora labo: deci aparatul digital pe care le-am facut era un fel de backup, un aparat super banal, sapuniera, pentax optio A10. si ma enerveaza, pentru ca in general eu chiar dau o importanta mare tehnicii, da aici n-am ce spune… decat ca la minus 15 grade se termina tare repede bateriile, deci niciodata nu voi mai uita sa iau baterii de rezerva

adi dohotaru: legat de aparat, pana la urma fotografia e arta de context in primul rand, cred eu. important pt mine e ce arati, nu cum arati

nora labo: mmm, nu stiu, intr-un fel ce arati depinde si de cum arati

adi dohotaru: cum ingloband stil, tehnica, lumina etc, desi, is cam transant aicea

nora labo: intr-un fel, raspunsul nostru intelectual si afectiv la ce vedem intr-o fotografie depinde mult si de felul in care a fost facuta

adi dohotaru: drept. ce iti place sa fotografiezi cel mai mult cand nu esti neoromantica si poeteasa a ruinelor industriale?

nora labo: [zambeste cu gratie]

nora labo: eu sunt destul de timida asa, deci, desi imi place sa fotografiez oameni, nu prea am destul curaj… asa ca in principal detalii urbane… si pe langa asta, nu cred ca e o tema care imi place, ci realmente ce ma intereseaza cel mai mult sunt jocurile de lumina, alaturarile ciudate de culori. de fapt, lumina e lucrul care ma intereseaza cel mai mult, cum cade ea pe diverse texturi. stiu ca e f vag, dar altfel nu reusesc sa gasesc ceva ce sa uneasca puzderia de chestii pe care le fotografiez

adi dohotaru: si cum cade? in cazul in care cade cu cuvinte…

nora labo: [zambeste] nu stiu, cateodata chiar am stat o dupa-masa intreaga numai uitandu-ma la cum se modifica luminile si umbrele pe pereti, calde, reci, raze care se intersecteaza, se misca

adi dohotaru: oau, superb! si eu vreau sa fac asta

nora labo: e o experienta care te imbogateste si nu costa nimic

adi dohotaru: da, aviz piscotarilor

nora labo: [rade] iti dai seama ca daca ideea se raspandeste va fi si cineva care sa profite comercial de ea, ceva gen parc de distractii caleidoscopic: un perete, o fereastra, o perdea si o oglinda, 20 ron intrarea!

adi dohotaru: no bine, mersi mult

nora labo: cu placere, desi ii cam greu sa povestesti imagini

adi dohotaru: da

adi dohotaru: dar astea is doar o completare la pozele tale

nora labo: da, atunci e ok

nora labo: pai, o dupa-masa faina. ceau!

adi dohotaru: atentia va fi pe poza, dar cum ii bine sa ne dam renascentisti tehnologic, mere mai fain asa decat simpla imagine, ori simplul cuvant. ta-taa!

Commentaire du portfolio

Les photographies présentées font partie d’une série d’images réalisées à Copşa Mică, une petite ville roumaine qui a l’honneur douteuse d’être la ville la plus poluée de l’Europe ; là-bas, tout est contaminé : l’air, l’eau, le sol, le peu de végétation qui peut encore pousser dans cet environnement toxique. Si on reste plus de temps dans la zone, on commence à sentir un goût sucré et écoeurant dans la bouche, signe des niveaux de plomb et de mercure dans l’air, qui dépassent des centaines des fois les normes maximales admises. La terre est noire et collante, l’accumulation des résidus de noir de fumée que l’usine a produit pendant 40 ans ; ni plante, ni animal ne peuvent vivre ici.

Tout ce désastre écologique est dû au complexe industriel qui a fonctionné à Copşa Mică pendant des décennies, jusqu’à sa fermeture en 1993. Mais la fermeture n’a rien changé : la pollution reste aussi grande et toute la zone autour des usines peut être considérée comme irrécuperable. De cette damnation de l’endroit à une éternelle inutilité et à un stigmate perpetuel est partie ma démarche photographique. En visitant la zone industrielle, j’ai commencé à penser à des possibilités de reconversion des bâtiments abandonnés en des galeries d’art, des salles de concerts etc. Très vite, j’ai réalisé que ça serait impossible : dans le périmetre des ruines de l’usine, ce qui frappe est l’alterité absolue de cet espace par rapport à la vie humaine. Il s’agit d’un espace complètement aliéné de tout ce qu’on peut considérer « habitable », pour habiter comme pour s’habituer. J’ai essayé donc de surprendre dans mes photos cette altérité radicale de l’espace, la sensation à la fois de surprise et de méfiance qu’on éprouve quand confrontés avec un endroit paradoxal, qui, par trop d’intervention humaine, a perdu toute humanité.

Mais je n’ai pas voulu seulement montrer l’horreur de ces ruines industrielles: faute de possibilité de conversion réelle, j’ai essayé une réappropriation artistique de cet espace qui est isolé et exclu à la fois de la nature et de la civilisation. En trouvant de la beauté dans les traces du désastre écologique et humain, on pratique la seule forme de résistance et de lutte qui reste possible devant une partie du réel contraire à tout ce qui est humain et impossible de réintégrer dans notre monde. Bien sûr, la réappropriation photographique reste qu’un bel échec, car la beauté qui se retrouve dans les images n’est pas seulement surpassée par l’angoisse que les photos transmettent, mais ce qui nous éveille le sens esthétique dans ces clichés n’est pas du beau proprement dit, mais une autre catégorie, innommable car étant particulière à cet univers radicalement autre. Ceci est l’aspect que je trouve le plus intéressant dans mes images et que j’ai essayé de mettre en évidence dans chaque cadre : l’émotion unique qu’on éprouve devant des scènes qui nous parlent sur le plan esthétique, mais qui ne peuvent pas être belles, dû à leur trop grande distance par rapport a l’univers humain quotidien dans lequel ce genre de catégories s’appliquent. Cette émotion que j’ai essayé de produire est proche au sublime kantien, par le fait qu’elle produit à la fois l’admiration et la terreur, mais l’infinité de l’objet qui la provoque ne tient pas, comme dans l’esthétique kantienne, de l’objet lui-même, mais il s’agit de l’infinité de sa différence par rapport à tout ce qui est familier, mondain, tout ce qui tient de « nous ».

primul meu material la cetăţeanul clujean!

imi şi urez deja la multe altele! sper sa va placa interviul cu stephanie roth. va astept la fanfest in august, unde pot sa ma dau mare ghid pt neinitiati, ca am fost de vreo 6-7 ori pe la rosia. interviu aici!

he, he, deja devin blogger de linkuri, cand devin de copypaste dati un semn, ca asta inseamna ca am intrat in moarte clinica! ta-taa

jeg la dohocampus

puteţi asculta emisiunea pe blogul lui jeg, la finalul postului, aicea! de răsfoit mai degrabă, că vorbim vorbe multe (dăscăleală despre fenomenu ăsta grafoman - bloggingu’)!