[Din când în când blogul acesta, ca să îşi merite numele de campus, găzduieşte opiniile altor persoane, indiferent că e vorba de câte un eseu, cronică de film ori, cel mai adesea, interviu. De data aceasta, îl găzduiesc cu plăcere pe scriitorul Ovidiu Pecican, care se străduieşte să facă un pic de vâlvă cărţii mele. Dânsul răspunde în eseul de mai jos, intitulat "Prefeţe buclucaşe", la două recenzii dedicate studiului meu, scrise de profesorii Al. Cistelecan şi Ştefan Borbely. Sincer, nu cred că o să se înţeleagă mare lucru pentru că: 1. cel mai probabil nu aţi apucat să răsfoiţi ce am scris, iar 2. atunci s-ar putea la fel de bine să nu fi citit ce au scris ei, însă partea bună o fi 3. poate că textul polemic de mai jos vă face chef, o, voi, cetitori ipocriţi, semenii mei, fraţii mei, să adăstaţi în jurul studiului care se găseşte parţial şi pe blog la "aici e cartea mea desprte contracultura hippie!"]
Mai scrie omul şi prefeţe, ce să facă?!… Pe când eram un nimeni plin de speranţa că s-ar putea găsi cineva care să îmi publice şi mie o carte, mi-aş fi dorit măcar cinci rânduri pe coperta a IV-a a debutului meu, dar nu le-am găsit. Nimeni nu părea disponibil să rişte pentru mine, punându-şi semnătura acolo. Aşa că mi-am zis că, de se va ivi vreodată ocazia să mi se solicite mie trei rânduri de solidarizare din partea unui coleg de scris aflat la începutul drumului, în ipoteza că acela ar fi putut crede că semnătura mea îl recomandă în loc să îl compromită, eu să nu mă fofilez, să nu mă dau pe după cireş sub diverse pretexte, şi nici să nu arborez ifose importantisime şi vanitoase. Ceea ce, după puteri, în ultimii ani, de când poziţia de profesor şi cea de autor a treizeci de cărţi tipărite – bune, rele, cum vor fi fiind – par să mă recomande atenţiei debutanţilor şi a altor camarazi de preocupări care o vor cu tot dinadinsul, am chiar făcut.
A scrie prefeţe, la urma urmei, înseamnă să oferi o opinie asupra cărţii în marginea căreia glosezi, să informezi în câteva rânduri cu privire la autor, dar mai ales să mediezi între el şi public. Nu ignor că ritualul “textelor-escortă”, pre- sau postfeţe, în funcţie de locul predestinat lor, este încă unul, pe lângă altele, dintre ritualurile intelectuale şi cărturăreşti cu valoare specifică în mediul celor care îl practică. E ca şi gestul alcătuirii antologiilor de grup, în care stai umăr la umăr cu alţi comilitoni, sperând că asta înseamnă ceva în plus faţă de publicarea solitară, sau ca şi alcătuirea de festschriften, de “volume omagiale”, pe care doar înţelegerea îngustă condiţionată de prostituţia din vremea dictaturii roşii le-a putut, pe moment, compromite, fără a le altera însă esenţa nobilă, de plecăciune liber asumată a membrilor unei colectivităţi în faţa excelenţei profesionale şi a longevităţii în carieră a unui coleg. Toate împreună ţin de identitatea cărturărească şi, chiar dacă din exterior pot părea deplasate, cei care le împlinesc şi propagă cu bună credinţă nu au de ce se împiedica de ironiile exterioare ori de neîncrederea unora dintre cititori. Dacă ar fi să ia în seamă toate vociferările pe seama folosirii trăsurii şi a personalului aferent în livrea de epocă, regina Angliei nu ar mai trebui să părăsească palatul Windsor, cu prilejurile deplasărilor publice, decât în Cadillac-uri sau Rolls Royce-uri.
Momentul cel mai emoţionant, pentru mine, al filmului artistic A beautifull mind, dedicat unui savant care, deşi a înnebunit, a apucat să revoluţioneze ştiinţa, binemeritând Nobelul, a fost acela când, în campusul britanic unde omul absolvise iar acum excela profesional, rând pe rând, universitarii veniţi să bea o cafea sau să prânzească, se apropiau şi depuneau pe masa protagonistului, cu modestie, stilourile lor, în semn de respect faţă de contribuţia superlativă, fie ea şi de tinereţe, a aceluia. Era poate ridicol gestul luat ca atare, dar valoarea lui simbolică şi emoţională nu putea scăpa nici unui spectator, familiarizat ori ba cu modul de a fi al orgolioşilor intelectuali de pe mapamond, solitari şi trufaşi, nu o dată, în periplurile lor sofisticate prin lumea ideilor şi a cunoaşterii. Accept şi susţin, la rândul meu, ritualurile lumii în rândul căreia mă încadrez şi omologhez, căci mi s-ar părea de prost gust (şi creştere) să îi doresc validările, dar să îi resping, în acelaşi timp, de plano, ritualurile de recunoaştere, numai în virtutea unor glisări nefericite, determinate, ici şi colo, de contexte nefericite sau de înţelegeri greşite ale semnificaţiei acestor habitudini creatoare de identitate de tagmă ori profesie. Le accept în principiu, fără a refuza să le filtrez critic şi presupunând că lucrurile trebuie judecate de la caz la caz, la modul cel mai concret cu putinţă, omagiile dedicate lui Ceauşescu neînsemnând automat respingerea genului ca atare.
M-am dus cu gândul la toate acestea de curând, constatând că în receptarea cărţii lui Adi Dohotaru, Anii ’60: mişcări contestatare în SUA (Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2008), doi dintre prietenii şi colegii mei – universitari şi cronicari literari cu o activitate substanţială în ambele domenii – se împiedică, mai mult sau mai puţin în trecere, de prefaţa pe care, la solicitarea autorului, am acceptat să o scriu şi să o semnez.
Iată-l astfel pe Al. Cistelecan taxându-mă în treacăt (“’68: American Story”, în Cultura, an. III, nr. 25 (179), joi 26 iunie 2008, p. 
drept “democrat flexibil” contrapus – spre o mai bună înţelegere – “democraţilor cu principii mai ferme”. Situarea mă nedumereşte, desigur, mai cu seamă că soseşte de la un autor cu care am colaborat o vreme sistematic, în chenarele revistei Vatra, prin anii 90, şi alături de care m-am compromis, nu o dată, în ambianţa revistei clujene Provincia, la începutul noulei secol şi mileniu. Îi voi fi dat, pesemne, unele temeiuri, de două decenii încoace, lui Al. Cistelecan, să înţeleagă flexibilitatea mea între ghilimele, ca pe o laxitate principială, cine ştie. Că sunt democrat, o recunosc, şi pot admite şi flexibilitatea, dacă prin ea se înţelege consecvenţa cu principiul neexcluderii celuilalt. Îndeobşte am acceptat dialogul şi polemica cu oricine dovedea bunăcredinţă, informare şi, mai presus chiar decât aceste lucruri care ţin, unul de etică, iar celălalt de cunoaştere, respectarea regulii elementare a comunicării: amenitatea, politeţea, urbanitatea. Pesemne că grija mea de a nu saborda inşii care gândesc altminteri decât o fac i-a putut părea lui Al. Cistelecan o abandonare a principialităţii, pe de o parte, iar pe de alta, o abatere de la regula parohialismului, exclusivismului, înregimentării în găşti. Regret dacă s-a întâmplat aşa, dar s-ar putea să fie la mijloc miopia celui care descifrează gesticulaţia mea publică. Desigur, este mai convenabilă o coerenţă elementară din punctul de vedere al privirii. Mi se reproşează, nu o dată, să ortodox fiind, nu exprim o poziţionare fermă în interiorul ortodoxiei, repudiind în manieră fundamentalistă dialogul cu greco-catolicismul şi cu celelalte religii, de pildă. Alţii sunt convinşi că aş fi în fapt, greco-catolic sau, dacă nu, liber cugetător, evreu, orice altceva, fapt care le-ar permite interpretarea intervenţiilor mele în dezbaterea publică într-un tipar rectiliniu, simplicissim şi calificarea mea în consecinţă, ca un “corp străin” naţiunii, comunităţii religioase, rasei în interiorul cărora, totuşi, eu mă identific.
Dar Al. Cistelecan se împiedică în prefaţa mea la cartea de debut a lui Adi Dohotaru de faptul că, pomenind interesul acestuia pentru anii ’60, spun că autorul “deschide cutia Pandorei”. “De ce ar fi… un documentar despre mişcările contestatare din America o cutie a Pandorei?”, se întreabă criticul şi universitarul târgu-mureşean, de parcă nu şi-ar fi trăit adolescenţa şi juneţea în acele vremuri, şi nu ar dispune de propria mărturie trăită pentru tot răstimpul trecut de atunci încoace. Am să îi amintesc atunci eu, ca istoric, în ce fel SUA mişcării flower-power, cu concentrările sale de tineri protestatari ce ridicau la rang de ritual cvasi-obligatoriu consumul de droguri şi făceau din demolarea structurii tradiţionale a familiei un obiectiv posibil de atins prin comunităţile erotic devălmaşe se dovedeşte o “cutie a Pandorei”. Aceeaşi SUA şi acelaşi moment propuneau, prin revolta campusurilor universitare, un model filosofic – ideologic, de fapt – alimentat de freudo-marxismul marcusean care consona de minune cu maoismul unora dintre contestatarii francezi conduşi de Cohn-Bendit. Altfel spus – şi văzut de pe Dâmboviţa şi Mureş – momentul eliberator al pletelor, fustei mini şi al pantalonilor evazaţi era o cutie a Pandorei întrucât, în relativa liberalizare poststalinistă (acum ştim că ea urma să se încheie rapid, în favoarea unui nou îngheţ, brejnevian în lagărul socialist şi ceauşist la noi acasă), nu putea decât confuziona Răsăritul, dornic să schimbe glasul lui papaşa Djugaşvili, al Anei Pauker şi Dej nu cu cel al artizanului “revoluţiei culturale” din China, ci cu visul de aur al lui Iliescu din 1990, un socialism soft a la Dubcek (fiindcă Gorbaciov nu inventase încă perestroika şi glastnost, iar hruşciovismul care îi prilejuia lui Soljeniţân debutul şi afirmarea oficială, la el acasă, era pe cale de a pierde partida pentru încă două decenii).
Dar Al. Cistelecan înţelege că aş respinge “elanul neoromantic” al anilor 60, ca fiind “aducător, pentru România de acum, de mari şi stricte necazuri”. El înţelege bine, de astă dată, recunosc. Plin de elan neoromantic este şi glasul naţionalismului ultra, ţipat strident de Vadim şi de Funar, cu efecte pe care la Cluj le-am trăit cu asupra de măsură vreme de doisprezece ani. Şi tot neoromantic a fost şi modul contestatar al pieţei Universităţii, în mai – iunie 1990, când confuzia ideologică pe care acest ethos a îngăduit-o, a permis confundarea lui Marian Munteanu – omul de afaceri pragmatic şi prea puţin scrupulos de mai târziu – cu un lider al opoziţiei democratice. Asta ca să nu mai pomenesc de elanul, după unii la fel de neoromantic, al minerilor de a grădinări în piaţa respectivă, după “plivirea” ei de buruienile sociale, care s-ar încadra foarte bine în discursul anarhic al anilor ’60, şi ar putea fi de minune motivat prin preceptele maoiste ale instaurării ordinii proletare, având în plus şi exemplul insurecţiei muncitorilor parizieni din vara lui 1848, soldată, desigur, cu deportări masive în Algeria (Siberia fierbinte a francezilor din acel secol).
“Ţară neaşezată, de la Ureche până la Pecican,” conchide Cistelecan, “România nu poate profita fără riscuri de principiul contestaţiei, care i-ar afecta, desigur, structura prea fragilă”. Mă rog, deşi nu am spus nicăieri aşa ceva, pot argumenta şi în sensul în care Al. Cistelecan mă împinge, pentru că mă număr printre cei care, în întreaga perioadă plină de speranţă a anilor 1990 şi 1991 m-am aflat în stradă, pe la manifestaţiile civice spontane sau organizate, interesându-mă ce se poate face pentru a nu lăsa ca sensul schimbărilor sociale să fie deturnate de la aspiraţiile părţii de societate sătulă de dictatură şi de clientelism (unde, la drept vorbind, mă mai situez încă şi acum). Structura ţării nu este atât fragilă, cât amorfă, ca să zic aşa. Există instituţii ale sistemului ce se situează într-o continuitate de zile mari cu trecutul detestabil, altele şi-au schimbat înfăţişarea dar nu necesarmente şi năravurile, iar altele sunt noi. Ceea ce rezultă este, desigur, un conglomerat şi complicat, şi complex, modelator de realitate, pe care nu îl ignorăm – fiindcă nu putem – niciunul dintre noi. Dar contestaţia, măcar pentru motivul ineficienţei dovedite în perioada aurorală postcomunistă şi fiindcă se pretează la manipulări – un tip de contestaţie fiind şi cel exprimat de mineri, în 1999, şi de fundamentaliştii care ies la păruială cu prilejul Gay Pride, şi de ONG-urile creştin-ortodoxe care voiau să îl lapideze moral pe înaltul ierarh Corneanu pentru că s-a împărtăşit într-o biserică greco-catolică – ar trebui să dea de gândit promotorilor acestora. Dacă ea înseamnă ieşire cu orice preţ în stradă – Adi Dohotaru se pricepe la asta, memorabile au fost tentativele sale de a opri un concert de manele la Casa Studenţilor din Cluj, prin 2005 sau 2006, pentru că el coincidea cu ziua comemorării morţilor, şi pichetarea cofetăriei “Croco”, dispărută în istorie ca urmare a achiziţionării locaţiei de o bancă clujeană -, atunci riscă să îşi piardă bruma de prestigiu pe care alte abordări i-ar putea-o păstra şi chiar potenţa, căzând în derizoriu. Într-un asemenea înţeles, am putea, fiecare din noi, propune contestări radicale de tipul: purtarea chiloţilor peste pantaloni în semn de protest faţă de fetele care nu poartă deloc; berea în piaţă a unor mari cantităţi de vin ca reacţie la festivalurile nesăbuite de bere; consumul concertat, în mari cantităţi, de praz, ceapă şi usturoi pentru a descalifica invazia marilor companii de parfumuri pe piaţa locală. Şi aşa mai departe.
Dacă contestăm, haide să gândim mai întâi. Şi să asumăm şi riscurile acţiunilor noastre. Pentru a nu compromite un principiu şi a nu deveni penibili.
Cistelecan nu este singurul critic ce mă onorează cu o interpelare pentru păcatul de a fi scris o prefaţă la cartea lui Adi Dohotaru. Ştefan Borbely îmi dedică şi el câteva rânduri în Contemporanul. Ideea europeană, an XIX, nr. 7 (676), iulie 2008, p. 7: “… Am fost solicitat să girez volumul cu o prefaţă, ca titular al unor cursuri şi conferinţe care aveau drept subiect contracultura, inclusiv al unui serial aniversar pe care l-am realizat anul acesta la Cercul Eranos al Literelor clujene. M-am derobat în repetate rînduri, sugerându-i autorului că debutul cu un asemenea subiect, specific unei mentalităţi emancipate, revoltate, juvenile, presupune din capul locului singurătatea orgolioasă a autorului şi absenţa unei “umbrele”: văd acum că Ovidiu Pecican scrie totuşi o prefaţă, şi-n ciuda faptului că o face competent şi zglobiu, ca întotdeauna, sunt în continuare de părere că insistenţa lui Adrian Dohotaru de a-şi asigura protectoratul tandru al unui adult [subl. Şt. B.] – chiar revoltat, cum este Pecican – reprezintă o culpă în raport cu subiectul [subl. Şt. B.]. Consecvent cu tema, Pecican ar fi trebuit să refuze…”.
Desigur, colegul Borbely comite în rândurile de mai sus, mi se pare, o regretabilă confuzie de planuri. Adi Dohotaru realizează o analiză a mişcărilor contestatare din SUA anilor 60, lucrarea lui este o exegeză universitară, nu un manifest personal sau unul pus în slujba unei mişcări. Prin urmare, de ce ar fi trebuit, în aceste condiţii, ca autorul să asume postura de o “orgolioasă singurătate” pe care profesorul său i-o sugera? Confuzia pare să se facă în punctul în care se cere o “consecvenţă cu tema”, de parcă Armin Heinen s-ar cuveni să fie un exponent al legionarismului numai pentru că analizează fenomenul legionar. Personal nu împărtăşesc această perspectivă şi socotesc că poţi scrie o monografie dedicată unui curent, fenomen, unei idei sau unui personaj anume fără a fi deplin solidar cu el, ba chiar pe dos, când este cazul. Asemenea monografii exprimă o nevoie de a înţelege şi explica, mai puţin importantă prin adeziunile emoţionale pe care le solicită, şi mult mai importantă prin analiza critică şi detaşarea în căutarea unei neutralităţi a observatorului. Consecvenţa s-ar cuveni să se închege nu în raport cu tema – ce va fi însemnând asta când nu schimbi focusul cercetării? -, ci cu metodologia ştiinţifică şi perspectiva raţională asupra subiectului, oricare ar fi acela.
Este nedrept să îi ceri lui Adi Dohotaru să devină un “şaizecist” doar pentru că scrie o carte despre contestaţia şaizecistă, după cum este nepotrivit să îi soliciţi prefaţatorului să nu scrie prefaţa care i-a fost solicitată numai pentru că ai o altă poziţie în raport cu această întreprindere şi socoteşti că autorul ar trebui să se comporte ca membrii mişcării pe care o analizează, deşi au trecut patru decenii de la ea şi omul nu este american, ci român.
Ştefan Borbely este singurul în drept să decidă dacă să scrie o prefaţă solicitată sau nu, după cum eu, la rândul meu, sunt singurul în măsură să dau un răspuns întrebării dacă etica de profesionist al scrisului mă îndeamnă sau nu să aştern câteva cuvinte în preambulul unei cărţi interesante, scrisă de un debutant care, refuzat de alţii, a ajuns să dorească sprijinul meu.
