3 articole “corporatiste”

Fac şi eu blog corporatist, vorba lui Prodan, că îmi pun articolele din Cetăţeanul. Însă, unele articole merită: de pildă, cel cu surferii de canapele, la care m-am distrat cel mai bine sau cel cu variantele moca de distracţie în Cluj. Par articole uşurele, într-un sens, şi aşa e, dar comparaţi ce am scris eu despre couchsurferi cu ceea ce e scris în Adevărul despre ei, publicaţie mult mai titrată, şi o să vedeţi diferenţa. Ce implicaţii are reportajul meu şi care sunt ale Oanei, mai ales cu declaraţia din final cu turismul alternativ, dar cam unsafe. Aş fi pus-o în altă parte, nu la final (he, he, dacă postul trecut am fost puţin răutăcios cu tribuniştii, mi-oi permite şi acuma!)

Un alt articol ok e cel cu un locatar din Floreşti care a reclamat faptul că strada pe care stă e într-o situaţie dezastruoasă, deşi s-au dat destule apartamente în folosinţă. Articolul a urgentat într-o oarecare măsură luarea unei decizii prind asfaltarea străzii, însă nicidecum nu se poate spune “Stradă asfaltată de Cetăţeanul Clujean”. Ştiu că se practică titluri exagerate pt atragerea atenţiei, însă sună prea bombastic. Not my choice! Un astfel de titlu diminuează acţiunile curajoase, civice ale locatarului reclamant, care a vb la primărie, cu investitorii, vecinii. Noi, ca ziarişti, am arătat doar eforturile lui, atîta tot.

graţian cormoş despre mişcarea hippie&co.

Îi mulţumesc lui Graţian Cormoş, autorul cărţii Femei în infernul concentraţionar din România (1945-1989), pentru cronica entuziastă, caldă a volumului meu de debut – Anii 60: mişcări contestatare în SUA. Recenzia inititulată “Istoria hipioţilor povestită românilor” a apărut, de curînd, în revista clujeană Tribuna, care cred că e, cu toate minusurile ei, cea mai bună revistă locală de cultură (he, he, răutăcios cum sunt îmi venea să spun parohială în loc de locală, dar nu spun că dup-aia nu mă mai publică acolo Groza&Manasia). Sper ca articolul lui Graţian să vă facă poftă să căutaţi cartea în librarii. Îmi place titlul lui, faza cu povestirea… Nu mă consider jurnalist, mi se pare că, în contextul actual, are o conotaţie peiorativă, tabloidă. Iar scriitor nu sunt şi oricum sună pompos, iar capitalul simbolic asociat cu scrisul s-a diminuat în ultimii 20 de ani. Atunci ce aş vrea să fiu? Un simplu povestitor…

Cartea lui Adi Dohotaru a reuşit deja – la numai 2 luni de la apariţie – să stârnească ceva vâlvă atât datorită modalităţilor nonconformiste de lansare a volumului (una a avut loc în hala fostei fabrici “Tehnofrig”, alta la Festivalul “Peninsula” din Târgu-Mureş), cât şi – ceea ce mi se pare destul de ciudat –, datorită prefeţei scrise de reputatul istoric Ovidiu Pecican.

 

Dincolo de încrâncenarea unor critici literari în a-i da sfaturi tânărului autor de a nu mai sta sub “umbrela” altora, iar prefaţatorului de a nu se băga unde nu-i fierbe oala, remarc un fel de efervescenţă – mascată sub orgolii de rutină – pe marginea cărţii lui Dohotaru, datorate subiectului incitant, însă încă destul de tabuizat – şi aici iarăşi mi se pare ciudat – pentru spaţiul românesc. Într-o paranteză necesară trebuie spus că dacă Ovidiu Pecican nu o fi fiind expertul experţilor în ceea ce priveşte „anii ‘60”, a încercat să se achite cu bun-simţ de obligaţia sa de “girant” al tânărului debutant, prin cele câteva pagini care vor face cartea mai uşor vandabilă, aşa că nu văd absolut nimic de obiectat aiurea.

 

Revenind la subiectul sintezei de faţă, mă văd obligat să spun că el nu este deloc întâmplător sau lipsit de legătură cu personalitatea autorului, el însuşi un contestatar al fariseismului mic-burghez ce predomină în sistemul universitar românesc bazat pe caste incompetente şi insipide. Prin atitudinea radicală faţă cu impostura unor dascăli de-ai săi, Adi Dohotaru a fost, în studenţie, un autentic omonim al beatnicilor revoltaţi din anii ‘60.  Pentru cei care îl cunosc de aproape, este clar că acele cuvinte prin care el califică atitudinea protestatarilor neînduplecaţi împotriva establishmentului american, i se potrivesc de minune şi lui, definindu-l pertinent:

 

“Însă, rezistă pe termen lung cutezanţă morală a unor indivizi lucizi în plan intelectual şi acţional, asemenea lui Ferber [contestatar al Războiului din Vietnam], care au fost dispuşi să fie puşi sub acuzare şi să se lase arestaţi în devotamentul lor pentru o cauză considerată justă”. (p. 148)

 

 

Plecând de pe asemenea poziţii interpretative, putem distinge mai uşor intenţionalitatea demersului lui Adi Dohotaru, care nu îşi asumă decât meritul de a ne oferi – şi asta nu e puţin lucru – o panoramă fidelă a variantelor de exprimare a contraculturii din SUA anilor ’60, denumită generic “the movement”, ce presupunea mai mult decât o ideologie de vector opus sistemului, şi, mai degrabă, o solidaritate generaţională şi un activism social, ale cărui reverberaţii le putem resimţi până astăzi în diferite ipostaze, curente şi manifestări civice, confiscate, din păcate, de discursul pe care se fundamentează “corectitudinea politică” actuală.

 

De la lupta oamenilor de culoare pentru drepturi civile, la mişcările ecologiste, la cele feministe, la cele de contestare a Războiului din Vietnam sau a universităţii, toate protestele anti-sistem sunt cartografiate succint în câteva momente-cheie care ne dau o viziune de ansamblu asupra perioadei evocate de Adi Dohotaru. Metoda lui constă în prezentarea unor studii de caz reprezentative pentru naşterea spiritului ce a animat contracultura în spaţiul american. Dar demersul autorului nu se rezumă la inventarierea în premieră a acestui fenomen, ci, de câte ori este posibil, pe parcursul cărţii, Dohotaru se opreşte pentru a face o paralelă între curajul şi luciditatea caracteristice mişcărilor de peste ocean şi amorţeala/lipsa de tonus civic a indivizilor din “eterna şi fascinanta Românie”. Iată şi un exemplu grăitor în aceast sens:

 

“În aprilie 1965, mai bine de 2500 de preoţi, pastori şi rabini au dat un anunţ în legătură cu războiul pe o pagină întreagă din «New York Times» cerând: «În numele lui Dumnezeu, OPRIŢI-VĂ!» Un asemenea exemplu de civism şi de reacţie morală, ce trece dincolo de graniţele înguste ale politicului aşa cum e înţeles azi, ar fi poate de neînţeles pentru tipicul preot ortodox român, refugiat în biserică şi slujbă…”. (p. 85)

 

 

Scrisă într-un limbaj simplu, dar care păstrează câteva americanisme indispensabile redării izului epocii, cartea lui Dohotaru e, ca stil şi abordare, opera unui jurnalist, ceea ce îi conferă un surplus de naturaleţe. La fel cum – năstruşnice pentru unii – sunt şi Anexele, care cuprind interviuri de istorie orală cu două personaje pitoreşti ale decadei (un fost profesor de la Berkeley şi Balakhilya das, alias Johhny Midget), precum şi un chestionar aplicat asupra a zece studenţi clujeni care se pronunţă asupra semnificaţiei anilor ’60, aşa cum se văd ei în prezent.

 

Închei, cu un elogiu direct la adresa sintezei realizate de Adi Dohotaru pe marginea fenomenului contraculturii în SUA anilor ‘60, lucrare singulară, mai mult decât binevenită în peisajul cultural românesc, blocat de ceva vreme – la nivelul volumelor de debut – în teze de doctorat irelevante din punct de vedere ştiinţific şi lipsite de onestitatea unei viziuni argumentate.

 

 

 

îmblînzitorii de sunete

Matei Florian este cronicarul meu preferat de muzică din România. Îmi place, de asemenea, Dodo Runcanu, un alt îmblînzitor de sunete. De ce îmblînzitori? Pentru că sunetele, muzica, în general, plutesc în mintea mea, sunt undeva pe sus, lipsite de referenţialitate, de stabilitate, spre deosebire de alte arte pe care le consum (literatură, film etc.). Oameni ca Matei Florian sau Tudor Runcanu găsesc un limbaj analogic, plastic şi vizual, pentru a îmblînzi acele vibraţii, parcă de nicăieri. Le fac pe înţelesul neofiţilor de noi. Exerciţii de admiraţie:

Florian: “În plin sezon estival, nu găsesc ceva mai diafan-răpitor şi tulburător-improbabil decît imaginea unui casetofon proptit de un şezlong pe plaja din Mamaia, din care să răsune suficient de tare cel mai recent album Sigur Rós. Şi mi-e greu să-mi închipui ceva mai delicios decît întrebarea revoltat-cetăţenească „ce asculţi dom’le aici?!“, urmată de răspunsul firesc „Me∂ su∂ í eyrum vi∂ spilum endalaust!“. Nu bag mîna în foc, dar sînt tentat să cred că în pronunţia răspicată a cuvintelor me∂ su∂ í eyrum vi∂ spilum endalaust trebuie să existe un cod secret capabil să-i buimăcească, măcar şi pentru cîteva clipe, pe toţi cetăţenii revoltaţi ai plajelor din România”.

[rubrica audio şi n-am cuvinte, titlu articol: Îmblînzirea gheţarilor, cronică despre ultimul album al formaţiei Sigur Ros. O piesă care îmi place o puteţi asculta aici! Restul articolulului lui Florian, îl puteţi citi aici!]

Runcanu [restul articolului aici!]: “Am ascultat caseta aia de mi-a crapat carcasa. Albumul “Faith, Hope, Love” este unul dintre primele 5 ale rockului de dupa epoca Renasterii din anii 60-70. Melodii fantastice, trei tipi brici pe instrumentele lor si in plus fiecare cu o voce incredibila. Uneori cinta toti 3, unul peste celalalt”.

Expozitie cu obiecte furate

In toamna pregatesc alaturi de cativa prieteni o expozitie cu obiecte furate, mai mult inutile decat utile. De la semne de circulatie pe strada, la halbe de bere de pe terase, la prosoape, ori chiar la bocancii pe care un prieten i-a vazut ca decoratie pe peretii unui bar. Bine, o sa fie mai multe surprize la expozitie, dar nu le deconspiram acum. Ideea e ca fiecare obiect furat sa aiba o poveste in jurul sau. Va asteptam si pe voi sa veniti cu obiecte furate si cu povestile aferente. Una dintre motivatiile expozitiei, dincolo de tzacaneala si gratuitatea ei, e ca vin alegerile parlamentare si noi recunoastem, spre deosebire de politicienii ipocriti, ca furam. Furam modest, dupa posibilitatile noastre. Cu ocazia asta, noi ii invitam pe politicieni sa participe la expozitie, cu ce au furat ei. Hm, sunt curios daca o sa vina…

adi dohotaru: join us! pune-te pe furat!

ana aman: [rade]

adi dohotaru: ultima data cand am furat ceva eram cu frate-to si cu australienii veniti cu couchsurfingul la voi

ana aman: hai no! cand? in music pub?

ana aman: ce-ati furat?

adi dohotaru: si nush ce m-a apucat ca frate-to ii arata la australianca o curte interioara faina de pe horea, detalii de arhitectura si alea alea

adi dohotaru: si io ametit m-am apucat sa alerg pe scari in sus pana sa ajung in apropiere de pod

adi dohotaru: si era fain ca se vedeau stelele prin ferestrele alea largi si un cer albastru de nocturna, ca cerul era luminat de stadionul CFR si in apropiere de pod erau buchete vechi de flori si maturi

adi dohotaru: si am furat o matura si un buchet. Nici macar n-am stat acolo sa admir ceva, cerul sau luminile sau podul, am luat matura si buchetul ca si cum as prelua o stafeta. buchetul, mi-a zis marius, e inca pe cabina de telefoane de langa pub. matura, in schimb, e safe la mine

ana aman: aaaa, ala e buchetul? ca l-am vazut si eu

adi dohotaru: apoi, l-am atacat pe marius de pe bitza la turnir cu matura

ana aman: of of

adi dohotaru: asta a fost putin freak pana si pt mine, ca nush ce m-a apucat sa alerg pe scari in sus pana la ultimul etaj si sa ma intorc cu matura si buchetul. ce era ciudat la buchet e ca avea un burete, probabil ca sa absoarba apa, sa o tina acolo, habar n-am…

adi dohotaru: fac pariu ca tu n-ai putea sa furi nimic! [ranjesc]

ana aman: ce sa zic… [zambeste]

adi dohotaru: niema, ca e provocare stupida, dar alea sunt oricum cele mai faine

ana aman: haha

adi dohotaru: fuck, asta e povestea in jurul obiectului furat

ana aman: huh?

adi dohotaru: ce tocmai am povestit amu

ana aman: nu inteleg

adi dohotaru: imediat

Turiştii spun lucruri trăznite

Dintre articolele din Cetăţeanul Clujean, cel mai mult m-am distrat, că doar e vară, la articolul meu despre turiştii clujeni care-s duşi (cu pluta) prin străinătăţuri, în concedii. Enjoy! Caricatura lui Radu Gaciu e una dintre cele mai bune din presa locală din ultimii ani. Sincer! Şi zic asta nu doar pentru că mi-e tovarăş şi pentru că e un desenator bun, ci şi, îmi pare rău să o spun, pentru că avem una dintre cele mai slabe pieţe de caricatură media din ţară. O să înţelegeţi mai bine desenul, dacă citiţi articolul!

cora fotografa

Cora Bucea are 25 de ani. E absolventa de filozofie in UBB, acum face un master pe administratie. In timpul liber fotografiaza. Este o amatoare in sensul bun al cuvantului. E unul dintre cei mai buni jurnalisti, pe care ii stiu. Nu scrie nicaieri, pentru ca e ecologista. De ce sa se consume atata hartie degeaba, la cum sunt ziarele la noi? O jurnalista de tip oral: povesteste, urmareste, e curioasa, participa…

 

Diferenta principala intre mine si ea as putea-o povesti prin intamplarea asta. Scriam manifestul cu „Ochelarii lui Matei Corvin”, pe care il gasiti aici! Un fragment din textul final suna asa: „Să fie foarte clar. Matei Corvin poartă ochelari nu pentru că e sensibil la soare. Îi poartă în semn de protest. S-a simţit solidari cu noi, vroia să arate că, asemenea statuilor, şi clădirile din centrul oraşului, dar şi de la periferie, nu au doar o funcţie utilitară (dormit, făcut mîncare, uitat la tv, mers la baie), ci şi una estetică. De aceea, propunem două măsuri: 1. îndepărtarea reclamelor disproporţionat de mari din centrul istoric…”. Eu formulasem mult mai copilaresc si egoist, self-centered as I am, ceva de genul dorim sau vrem in loc de propunem. Bineinteles, alta deschidere are propunem, il lasa pe celalalt sa preia initiativa. E un detaliu aparent lipsit de importanta, insa o astfel de grija pentru detalii e caracteristica unei persoane empatice, plina de curtoazie si afabilitate, asa cum din pacate am uitat de prea multe ori sa fim. Aceste caracteristici se vad si in fotografiile Corei.

 

 

adi dohotaru: care e imaginea care ti s-a fixat cel mai pregnant in legatura cu calatoria ta recenta in republica moldova?

Cora Bucea: ca de obicei, imaginile care ti se fixeaza cel mai mult pe retina sunt cele pe care nu apuci sa le prinzi in fotografie, din diverse motive. mare parte din imaginile pe care le am clar in minte despre moldova sunt cele “inregistrate” in timp ce eram in masina, si mergeam cu viteza melcului (drumurile din moldova… mama mia). ceea ce iti permite sa vezi destul de pe indelete fetele oamenilor, expresiile lor, viata la sat etc…

Cora Bucea: iar una dintre cele mai pregnante din calatoria asta e imaginea unei tanti in varsta, care statea pe o banca intr-un sat la sud de chisinau. era lumina aia superba de la ora 8 si 37 de minute seara. ea era singura si cu ochii in soare, imbracata in rosu si verde, care urlau in lumina aia molcoma de seara

Cora Bucea: deasupra bancii pe care statea era un stejar gras si in rest totul era ars de soare, galbui si portocaliu cat vedeai cu ochii, si un soi de praf fin care matura aerul. o atmosfera foarte placuta, un pic din afara timpului, mai ales cu privirea pierduta a lui tanti, careia nu prea parea sa ii pese de ora, graba, termen limita, etc…

adi dohotaru: ar trebui sa scrii, in loc sa pozezi! chiar, cum ai ajuns la fotografie, tu venind din lumea aia eterata de la filosofie

Cora Bucea: nu sunt nici eu prea sigura carei lumi ii apartin, asa ca… poate aceeasi intrebare mi se poate pune in sens invers. am avut mici shifturi in a alege cum ma exprim. in liceu, de exemplu, mi-am dat drumul in poezie, apoi fotografie, apoi citit, apoi iarasi fotografie…

adi dohotaru: ce fotografi iti plac si de ce?

Cora Bucea: joj adi ce intrebari pui, esti prea dur cu mine

adi dohotaru: reao!

Cora Bucea: imi plac mai multe feluri de fotografii, dar cred ca cel mai mult imi plac si mi-ar placea sa fac si eu fotografii cu poveste, care spun ceva dincolo de imagine. si aici nu ma gandesc neaparat la fotografii de reportaj, care spun in mod explicit ceva (atelier de vulcanizare pozat de cora)

adi dohotaru: nu intrebam de fotografii, ci de fotografi

Cora Bucea: jujj, oki

adi dohotaru: dar e ok si asa

Cora Bucea: hmm… uite primul fotograf care imi vine in minte acum e de fapt tocmai unul care nu are neaparat o poveste de spus, dar are atmosfera si un soi de calm pe care greu il gasesti. ansel adams. poate ma simt mai aproape de fotografiile lui pentru ca am gustat pe viu frumusetea unuia dintre locurile de care si el era fascinat – parcul yosemite din california

adi dohotaru: ce fotografii nu iti plac? am inteles, cele prea explicite nu

Cora Bucea: hmm, stii cum e, de obicei e mai usor sa spun ce nu imi place decat ceea ce imi place, dar de data asta nu e asa usor. cred ca nu imi plac fotografiile banale

adi dohotaru: ei, na, tautologic

Cora Bucea: exact

Cora Bucea: nu imi plac fotografiile prea regizate, desi asta am invatat sa apreciez mai mult odata cu timpul, depinde de fotograf, de idee, de ceea ce imi spune. dar un timp eu insami nu vroiam sa fac nici o fotografie catusi de putin regizata, pregatita. mi se parea ca fotograful trebuie doar sa ia ceea ce prinde din aer, ceea ce i se “ofera”, ceea ce nu e tocmai corect…

adi dohotaru: zi-mi o poveste in jurul unei fotografii de-a lui adams. daca nu sunt multumit, iti tai capul, seherazado !

Cora Bucea: o poveste? cum vine asta? sa inventez eu sau una pe care ar trebui sa o stiu?

adi dohotaru: chiar daca o stii, o inventezi cand o spui

Cora Bucea: hehe, o reinventez

Cora Bucea: amandoua au un soi de calm dincolo de timp, si mai ales de oameni. si o simplitate pe care imi doresc sa reusesc odata sa o surprind. de altfel, in general, mi se pare ca adams a reusit sa ia simplitatea din natura si sa o interpreteze intr-un mod fascinant

adi dohotaru: mi-e rece putin calmul lui adams

Cora Bucea: da, e rece, intr-adevar, dar nu e “cheap”

adi dohotaru: da

Cora Bucea: e foarte, foarte grafic. liniile sunt calme, clare si frumoase. contrastul e incredibil. si peste tot parca pluteste ceva din afara…

adi dohotaru: t poate teroriza o fotografie, ti s-a intamplat? nu stiu, cum t poate urmari un film, o carte…

Cora Bucea: hmm, da. eu am una dintr-asta, care ma terorizeaza

Cora Bucea: stai sa o gasesc

adi dohotaru: a teroriza e cam tare, urmari, mai degraba

Cora Bucea: dar na, e cumva previzibil, nu o sa fii surprins. de fapt, lasa. nu conteaza, e prea ciudat!

Cora Bucea: dar da, sunt de acord, te poate urmari o fotografie, mie mi se intampla destul de des, dar de obicei ma terorizeaza intr-un mod negativ, si ma paralizeaza cumva

Cora Bucea: cum e fotografia asta la care ma gandesc acum si care e prea socanta cumva…

adi dohotaru: trimite fotografia

Cora Bucea: na, nu cred. lasa

adi dohotaru: iti tai capul!

Cora Bucea: poti

adi dohotaru: treaca de la mine. t gratiez!

Cora Bucea: hehe

Cora Bucea: merci, preamilostivule don doho

Cora Bucea: oricum, ideea e ca unele fotografii de-aia sunt facute, ca sa te terorizeze

adi dohotaru: atunci e inflatie de teroristi. nu mai sunt un pericol, nu mai sunt o arta, sunt complet integrati in sistem. ceea ce e ok oarecum, sa nu ii percepi pe teroristi ca artisti

Cora Bucea: asta cu terorismul – exista un terorism al imaginii menit sa ne activeze un pic nepasarea. genul de fotografie de reportaj, fotografie de razboi. unul dintre fratii cappa de pilda, care e un pic terorist uneori, dar pe mine ma trezeste

adi dohotaru: da, is ca rambo astia, devii insensibil la violenta prin supraexpunere

Cora Bucea: da, e vechea problema a fotografului spectator si actor in acelasi timp, mai ales in conflicte, e probabil confuz rolul lor…sau in situatii extreme oricum. tin minte ca vazusem la un moment dat pe un site de foto o fotografie neclara, cu o fetita intinsa pe jos pe strada, foarte dramatica. si o femeie (mama ei?) aplecata deasupra ei. extrem de intensa, iti dadea un sentiment de panica. fotografia nu avea nici o poveste, asa ca oamenii au inceput sa reactioneze pe forum. si intrebau ce s-a intamplat? era un accident? toata lumea vroia sa afle povestea din spatele fotografiei (!). fotograful raspunde – da, a fost un accident, la care am fost martor. cum port tot timpul camera cu mine, m-am grabit sa fac o fotografie. dupa ce am facut-o, am luat in primire a doua/prima mea ocupatie, de medic-asistent. si am incercat sa o tin pe fetita in viata pana a venit ambulanta. fetita a scapat cu viata!

Cora Bucea: amu, nu stiu si nici nu conteaza poate daca povestea e adevarata. dar e varianta cea mai simplista de a rezuma dilema asta a fotografului spectator/actor

 

adi dohotaru: unde ai vrea neaparat sa fotografiezi?

Cora Bucea: hm, nu cred ca de fapt conteaza foarte foarte mult locul in care fotografiezi, fiecare loc poate sa iti ofere ceva fascinant daca stii sa vezi lucrurile, dar cred ca in islanda (no surprises?) mi-ar placea in primul rand

adi dohotaru: islanda?

adi dohotaru: ha ha

Cora Bucea: mda

Cora Bucea: hehe

Cora Bucea: nu stiu, are locul ala ceva care da bine in poze. o fi spatiul. tot o solitudine de-asta out of time

adi dohotaru: da, e spatiu mult, ca noi suntem cam sufocati aicea

Cora Bucea: da, parca vezi pamantul cum se invarte acolo sau poti avea impresia ca esti la capatul lui in acelasi timp (foto: islanda). stii, sunt fascinanti si oamenii, dar cateodata e bine sa nu le simti prezenta prea mult

adi dohotaru: de ce?

Cora Bucea: te simti cumva privilegiat ca tu ai ocazia sa experimentezi spatiul ala inaintea altora, pentru ca nu le vezi urmele peste tot si genul asta de experienta imi pare ca ti-o poate oferi islanda: solitudinea spatiului neatins de picior de om, pe care tu poate calci primul. de-aia mi-ar placea sa merg/fotografiez si in alaska

adi dohotaru: ce anume t sufoca, de ce ai nevoie de atata spatiu?

Cora Bucea: buna intrebare

Cora Bucea: cred ca de fapt eu ma sufoc cateodata pe mine insami, si un loc dintr-asta m-ar ajuta sa uit ca sunt, ca prezenta fizica… si am impresia ca m-as putea pierde/uita pentru un moment

adi dohotaru: romantic… caspar friedrich

Cora Bucea: in rest, dupa cum spuneam, tocmai am descoperit ca si oamenii pot sa iti deschida lumi total virgine, doar uitandu-te in ochii lor. lumi total diferite

adi dohotaru: si tu ii dezvirginezi celorlalti privitori? nerusinato!

Cora Bucea: [rade]

Cora Bucea: asa imi place sa cred, ma indoiesc ca reusesc de prea multe ori

adi dohotaru: nu inteleg de ce te sufoci singura, de obicei dam vina pe altii, cel putin eu asa fac, stangismul din mine… ca e adminstratia ineficienta, educatia unora, capitalismul…

Cora Bucea: eh, na! alea din interior sunt mai greu de indurat. hai ca ma faci sa dramatizez si nu e cazul

adi dohotaru: oki

Cora Bucea: dar oricum lucrurile din exterior care ne sufoca le putem provoca, contesta. cele din interior sunt mai greu abordabile

Cora Bucea: si cred ca natura mai mult decat oamenii/urbanul ne ofera un context mult mai bun pentru un soi de pierdere in care ne regasim de fapt. sau, ma rog, unii fac asta in biserica cica

adi dohotaru: da. suntem panteisti si ecologisti

Cora Bucea: pentru altii biserica e un copac, un camp, o linie de deal etc

adi dohotaru: [zambeste]

adi dohotaru: din ce ai fotografiat tu de ce anume esti cea mai mandra?

Cora Bucea: pffffft, nu stiu. mandra e un cuvant mare…

Cora Bucea: imi plac mai degraba, dar e diferit de a fi mandra de ceva. mi se pare ca daca as numi o fotografie anume as declara cumva ca ma identific cu ea total, ceea ce e imposibil

Cora Bucea: uite, imi place una de pe flickr, cu fetita care sta sprijinita de niste stalpi alb-negru. e facuta in paris undeva

Cora Bucea: si-mi plac toate alea cu copiii din nemsa, satul ala de romi

adi dohotaru: si acuma o sa imi spui ca iti plac si alea cu pisici si catei…

Cora Bucea: da vezi nu sunt neaparat mandra de ele, sunt mai degraba mandra de copiii aia

Cora Bucea: pe care nu eu i-am facut… da no

adi dohotaru: las ca o sa-i faci

Cora Bucea: ie ie

Cora Bucea: sunt mandra macar ca am reusit sa ii fac sa zambeasca in timp ce le fac poze. asta e ceva

adi dohotaru: da, ii. cel mai greu lucru… sa binedispui pe cineva

adi dohotaru: incerci sa surprinzi cu precadere o stare anume cand foto? ai vreun gargaun in cap, nu tot timpul, ci care revine constant

Cora Bucea: da, dar totusi nu vreau cu tot dinadinsul sa surpind o stare anume, nu tin neaparat sa imi zambeasca copiii sau oamenii in general. vreau sa surprind ceea ce imi inspira oamenii. daca vad tristete in ochii lor, vreau ca si cel care imi vede fotografia dupa, sa simta acelasi lucru

adi dohotaru: de ce? cine vrea sa fie trist?

Cora Bucea: eh, dar asta nu e o alegere de cele mai multe ori, iar tristetea poate sa te inspire

adi dohotaru: pai, tu alegi sa transmiti tristetea

Cora Bucea: eu aleg sa transmit ceea ce vad, ceea ce simt. sau ceea ce vrea celalalt sa simt

adi dohotaru: un ultim cuvant fanilor tai. ce vrei sa le transmiti?

Cora Bucea: va iubesc, tineti aproape, stiu ca aveti incredere in mine

Cora Bucea: de-astea se spun? de obicei?

adi dohotaru: hi hi

adi dohotaru: nush ca io nu intreb dintr-astea ca reporter

 

 

raspunsul meu la intrebarile radio transilvania

radio transilvania (8/8/2008 4:08:44 PM): Care este rolul barbatului si al femeii in societatea de azi? Astept si azi raspunsul tau in Transilvania Express!

Varianta 1. Rolul barbatului este:

Varianta 2. Cum sunt un narcisist freak si nu pot vorbi decat despre mine, si deloc despre rolul femeii, rolul barbatului este:

Varianta 3. In nici un caz insa, rolul barbatului este:

gîndirea securistă

Gîndirea securistă spune că trebuie să ne protejăm de orice. De libertate mai ales! Am dublat cu pixul, în articolul ăsta, numărul spaţiilor de joacă din Cluj. Ar trebui să fiu mîndru de mine, dar n-am de ce, că soluţia e la mintea cocoşului: deschiderea terenurilor de sport din şcoli pe perioada vacanţelor şi după-amiezele.

Inspectoratul Şcolar a făcut chiar o adresă la Primărie, în care spuneau că ei ar recomanda şcolilor să deschidă, dar numai dacă Poliţia Comunitară ar pune câte un jandarm în şcoli, ca să îi păzească pe copii. Sunt destul de sceptic că se va găsi o soluţie, pentru că e mai simplu să nu faci nimic. Mai bine stau copiii la calculator sau în faţa blocului, decît să facă sport. Aşa sunt supravegheaţi, nu?

Să nu mă înţelegeţi greşit, e legitim să gândeşti într-un mod securizant, prudent. Însă, excesul de gândire securizantă conduce adesea la o inhibare a libertăţilor. În cazul acesta, libertatea şi necesitatea de a practica sport, pentru a-ţi construi un corp mai armonios, într-un oraş asfixiat de obiecte. Spaţiu…

Păcat, totul e normat acum, sufocant de reglementat, după cum îmi arată şi Dodo Runcanu:

Copii, fiţi atenţi şi nu mai consumaţi atâta substanţe afrodisiace!

somesul transformat in canal

E titlul unui articol care a aparut in Cetateanul Clujean saptamana asta, despre calitatea proasta a lucrarilor de la malul Somesului si despre lipsa de viziune a autoritatilor, in ceea ce priveste amenajarea raului si gandirea lui ca ecosistem. Enjoy, desi imi dau seama ca vorbesc in van! Ca mentalitate intreprinzatoare suntem inca in anii 50 ai Occidentului, dezvoltarea materiala, grosiera fiind prioritara in raport cu confortul nostru estetic si psihologic.

Mi-a placut cum mi-a raspuns Radu Mititean, de la Clubul de Cicloturism Napoca, la o intrebare relaxata de-a mea, la finalul intrebarilor serioase si a abordarii vag justitiare. Recurg la siretlicuri de genul asta, pt ca stiu ca autoritatile nu o sa se sesizeze la reclamatiile unor oameni de prestigiu precum profesorul de arhitectura Vasile Mitrea ori ecologistul Mititean, asa ca ma faultez intentionat ca sa nu fiu dezamagit de propria mea seriozitate si dorinta de schimbare. Iaca intrebarea si raspunsul (care n/au intrat bineinteles in material):

3. De ce crezi ca nu traim in cea mai buna dintre lumile posibile?

Pentru ca lumea nu spera si nu crede ca se poate trai intr-o lume mai buna, si deci nu se mobilizeaza si nu face eforturi de a impinge lucrurile intr-o directie mai buna…. Si pentru ca multi nici nu stiu cum ar trebui sa arate o lume mai buna si cred in mod gresit ca directia in care mergem, respectiv declara politicienii ca ne indreptam, este buna in toate privintele…

roland szekely deseară de la 19.00 la dohocampus

Roland e traducător şi pasionat de jazz. Ultima carte tradusă de el se numeşte Fraţi de sunet. Koffi Kwahule şi jazzul: discuţii despre jazz, teatru, scriitură. Dacă vă plimbaţi cu scrollul, găsiţi un post mai jos, cu un citat din volum. Sunt fascinat de modul în care vorbeşte acest scriitor afro-european despre jazz şi despre “metodica” sa intensă, improvizată, jazzistică de a scrie. Vom pune şi muzică, Coltrane mai ales, muzicianul preferat al lui Koffi Kwahule.

Vă propun o chestie mai ţugu acuma: dacă aveţi chef să veniţi la emisiune, haideţi liniştiţi, că se unge mai fain povestea în mai mulţi… mai sorbim poveşti şi beri, mai citim din carte, alături de Roland. Aveţi astfel ocazia să vizitaţi şi voi o instituţie media publică, nu doar reprezentanţi ai autorităţilor de tot felul, “vedete” etc (ei, că am fost niţel răutăcios). La cât s-a harşîit şi termenul ăsta “public” aş prefera un adjectiv mai cald, instituţie media comunitară, să zicem. Dacă nu ajungeţi, puteţi asculta emisiunea pe www.radiocluj.ro sau pe 95,6 FM. Până atunci, o piesă ca să vă facă poftă, John Coltrane cu Alabama – Jazz Casual.