comunismul e o apocalipsă a betonului

Sunt dezgustat de cum arată blocurile. Nu zic nimic nou.  Parcă nu blocurile ar fi urâte, ci noi. Mi-ar plăcea să fie date cu graffitti de nişte desenatori profesionişti, să fie vopsite în culori de toate felurile care să atenueze din masivitatea, hidoşenia şi cenuşiul clădirilor. Cînd îmi zburdă imaginaţia, văd proiecte ale primăriei care îi sprijină pe grafferii olandezi – care au şcoli de graffitii chiar în universităţi – să vină să deseneze cartierele comuniste, dar nu neapărat la modul obscen ori încriptat underground. Văd blocuri întregi colorate, psihedelice, prietenoase şi valuri de turişti occidentali care vin cu autocarele ca la Versailles doar ca să vadă nişte clădiri pictate într-un mod atît de ciudat… frescele din cartierul clujean Mărăşti, frescele din Pantelimonul bucureştean ş.a.m.d. Frescele simple din Tirana fostă comunită sunt „protograffittiuri” pentru ce se va întâmpla la Cluj. Da, Boc e un vizionar! [Poza e făcută de polonul Miku, pe când era cu Adi în luna de miere prin capitala Albaniei] 

 

Doho recomandă kletzmer şi pe sine însuşi

De ce recomand un concert de muzică kletzmer? Aşa cum veţi citi mai jos, e vorba de duo-ul „Di Goldene Feder” care cântă joi, la Casa Tranzit, de la ora 20.00 (preţul biletului: 10 lei). Pentru că am crescut cu fotbal când eram mic, de la vreo 6 la 14 ani şi mi-au crescut muşchi faini, apoi de la vreo 9 citeam Jules Verne şi m-am apucat de alergări, apoi am ascultat Pink Floyd şi în clasa a VIII-a am tras din ţigară până când un prieten a zis stop şi eu trăsesesem jumate şi eram deja ameţit şi el râdea, pentru că jucam baschet şi îl băteam pe unu Silvăşan care joacă acuma la Carbochim, pentru că atingeam în liceu unul dintre cele mai catifelate funduri ever, pentru că în facultă citeam Noam Chomsky şi îmi doream o lume mai bună, pentru că vara trecută am fost în munţi şi eram high de la ozon, pentru că acuma îs uşor ameţit de la bere şi pentru că se pot bea 2 litri de bere şi apoi alerga pe străzi. De ce atâtea pentru că? Pentru că e ţăcă şi super pedagogic să ne diversificăm activităţile ca să devenim personaje şi personalităţi, nu funcţii. No, de aia kletzmer, deşi nu ştiu nici io prea bine cu ce se mâncă, după cum nu ştiu de ce îşi bătea capul Chomsky cu o lume mai bună. Mai jos aveţi comunicatul unor prieteni, care se ocupă cu chestii complet falimentare. Ne vedem la concert!

“Mica roată a lumii” se întoarce la Cluj în ritmuri de kletzmer

 

Sarah Alden şi Benjy Fox-Rosen sunt din New York şi formează duetul kletzmer „Di Goldene Feder” de doi ani. Faptul că sunt din New York e o întâmplare, ar fi putut la fel de bine să fie din Viena – unde în aceste zile se desfăşoară un festival de kletzmer, KletzMORE – din Berlin sau din Paris: muzica tradiţională a evreilor din Europa de Est, a cucerit capitalele europene.

 

Muzica kletzmer se cântă în limba idiş, individualizată dintr-un amestec colorat de ebraică veche şi germană, cu multe influenţe din limbile est-europene. Influenţele ţin nu numai de limbă, ci şi de ritmuri, iar ritmurile din spaţiul românesc, fie că vorbim de Transilvania sau de Moldova ştetl-urilor (târgurilor) evreieşti, se simt puternic în muzica kletzmer. Radu Gabrea a facut chiar un film despre conexiunile dintre muzica populară românească şi muzica tradiţională evreiască – „Rumenye, Rumenye” (2006). Şi dacă nu ar fi Gabrea, ar rămâne în mod sigur “Doina – Jewish Blues”, să ne amintească faptul că muzica kletzmer s-a născut (şi) în spaţiul românesc.

 

Celor din trupa „ Di Goldene Feder” le place să îşi imagineze că sunt o pană, căci numele trupei chiar aşa se traduce – pana de aur, din penajul desigur mult mai bogat al unui păun de aur a cărui imagine preocupă lumea destul de onirică a poeţilor şi muzicienilor de limbă idiş de câteva secole bune. Cum s-ar spune în limbajul studiilor culturale, trupa „Di Goldene Feder” deschide, prin ceea ce cântă şi prin felul în care cântă, o poartă spre acea parte a memoriei colective care s-a închis în întreaga Europă de Est din pricina evenimentelor politice petrecute în urmă cu mai mult de 50 de ani.

 

Pentru un ceas de evadare, pe alocuri săltăreaţă, din cotidian, trupa „Di Goldene Feder”, vă invită joi, 27 noimbrie, la orele 20, la Casa Tranzit, să participaţi la programul intitulat „A Redele iz di Gore Velt” – Întreaga lume este o roată mică.

pe blogul lui patrasconiu…

… e un chestionar interesant despre consumul de poezie. am raspuns si eu in randurile de mai jos - http://patrasconiu.blog.cotidianul.ro/2008/11/16/poezie/

A. Unde ati luat contact ultima oara cu o poezie in limba romana?

1.      emisiune culturala televiziune

2.      emisiune culturala radio

3.      revista culturala

4.     volum de poezie

5.      manual scolar

6.      altele

4. am rasfoit azi volumul Ancai Mizumschi – Poze cu zimti. Retin titlul: [cred in austeritatea cuvantului in favoarea imaginii]

B. Care sunt primii trei poeti romani dinainte de 1990 care va vin in  minte?

Marin Sorescu, Nichita Stanescu. Mircea Dinescu (nu pomenesc de interbelici)

C. Care sunt primii trei poeti romani dupa 1990 care va vin in  minte?

3 clujeni ca sa fiu patriot local: Ion Muresan, Stefan Manasia si Vlad Moldovan

D. Câte cărţi de poezie cumpăraţi pe an?

1. 1-2

2.  2-4

3.  4-6

4.  peste 6

5.  niciuna

E. Locul de unde cumparati aceste carti?

1.     librarie

2.      targuri de carte

3.      taraba stradala

4.      altele….care?

F. Numiti trei reviste culturale pe care le-ati cumparat in ultimul an

a. Dilema Veche

b. Tribuna

c. Idei in Dialog (mai degraba accidental), Cultura (tot accidental ca mai intru pe site uneori, de aceea nu cumpar. deseori ma gandesc sa o cumpar in loc de Dilema. Dar ii lipseste parca ceva)

d. Nu am cumparat nicio revista

G.Numiti trei emisiuni culturale pe care le-ati urmarit in ultimele 6 luni ?

a…… Garantat 100% a lui Stefanescu – accidental

b….. Inapoi la argument a lui Patapievici – tot accidental

c…… Parte de carte a lui Tabara (ati ghicit, tot…)

d. Nu am urmarit nicio emisiune culturala

H. (Sugestii pentru a asigura un acces mai bun al publicului la poezie)

Sa redevina arta colectiva, in combinatie cu fotografi si graficieni pentru albume, cu “regizori”/amatori de filme pentru poeme video, cu muzicieni pentru poeme audio, cu patroni de baruri pentru recitaluri alaturi de muzicieni etc.

 

poze cu zimţi

Sunt interesat de poezia bună pentru că limbajul ei ne scoate din Tirania celor 500 de cuvinte, care domneşte acum. Ne face să uităm de dictatura limbajelor media, academic, de stradă etc. uzuale, tocite prin răsfolosire, devenite derizorii prin supraexpunerea unei sintaxe previzibile. Poemele Ancăi Mizumschi scurtcircuitează cadenţa monotonă a frazei cu care ne-am obişnuit, violentează gândirea noastră comună, cântecele ei de dragoste şi furie se insinuează în creierul nostru când neat şi pudibond, când supus mediatic la o versiune porno a iubirii.

De aceea, am şi pus umărul la lansarea cărţii ei la Cluj. Ăsta e comunicatul pe care l-am dat presei:

[aici gasiti cateve poeme din volum ca sa va faca pofta sa veniti -  http://www.liternet.ro/autor/899/Anca-Mizumschi.html ] 

Volumul de poezie „Poze cu zimţi”, Editura Brumar, 2008, al Ancăi Mizumschi, cu nouă colaje fotografice de Részegh Botond, se lansează joi, 13 noiembrie, în cafeneaua Insomnia, de la ora 18.00. Dacă volumul este dedicat ultimei generaţii din lume care mai zâmbeşte din pozele cu zimţi alb-negru ale copilăriei, poemele se adresează şi generaţiilor Photoshop.

 

Participanţii la lansarea de carte sunt rugaţi să cotrobăie prin geamantane şi sertăraşe şi să aducă poze cu zimţi din istoria familiei, pe care să le arate celorlalţi în timp ce se soarbe câte o gură de bere. În cadrul lansării, vor fi proiectate fotografiile cu zimţi de la lansarea de la Bucureşti.

 

„Serile de literatură” din Insomnia au debutat anul trecut, ca un proiect destinat promovării literaturii în rândul publicului. Printre invitaţi s-au aflat până acum Ion Mureşan, Mihai Goţiu, Ruxandra Cesereanu, Alexandru Vlad ş.a.

“Ca şi Mariana Marin sau Marta Petreu, Anca Mizumschi scrie o poezie a refuzului. Cuvântul „nu“ se repetă obsesiv în volumul Poze cu zimţi. Acest titlu, Poze cu zimţi, poate să inducă în eroare, creând impresia că versurile exprimă nostalgia unui „altădată“ (banal şi totuşi mitologizat), când fotografiile, aproape toate alb-negru, aveau marginile zimţate. Dar nu găsim urmă de nostalgie în carte. Se poate spune în schimb că refuzul este practicat în numele valorilor acelei vârste” (Alex. Ştefănescu, România literară, nr. 23 / 13 iunie 2008).

Invitaţi: poetul Ştefan Manasia, scriitorul Ovidiu Pecican şi jurnalistul Adi Dohotaru.

Gazde: Szantai Janos şi Francois Breda.

Na, vă aştept joi, preferabil cu poze. Cotrobăi şi eu prin cufărul alor mei, după cum şi Tudor Runcanu a făcut la fel (no, pun mâine că nu îi mai găsesc poza că mi-am schimbat hardul):

…

Despre eroi şi morminte

Tot ce ştiu despre mine
Eşti tu
Tatuajele tale pentru orbi scrise pe gleznele tale
Muzicale, aerul fierbinte mişcându-se somnoros
mult mai jos de pubis
şi venele subţiri

Dependent de mirosul de sare
merg pe pielea ta de acasă la birou şi de la birou acasă
Cu degetele înfipte adânc în buzunare ca nişte siringi
Pline în loc de lichid cu
Nisipul uşor umezit de transpiraţie
de sub sânii tai

Nu mai ştiu nimic despre mine
Nu mai presimt nimic
Îmi petrec viaţa fără să fiu întrebat
Uitându-mă de fiecare dată aiurit la instrucţiunile mele de bărbat
Dictate de corpul tău
Scris în Braille.

 

comunităţi dislocate de capitalism

Printr-un asemenea titlu nu spun că ar fi comunismul mai bun pentru că în vremea aia nu se întâmplau asemenea lucruri, că oamenii aveau o siguranţă mai mare a locului de muncă. Pur şi simplu constat o situaţie, cu avantajele şi dezavantajele ei. Vorbeam cu Laura Runcanu de la Fundaţia Worldvision şi ea îmi spunea că situaţia este într-adevăr dramatică: potrivit UNICEF, 8% din copiii din România au un părinte sau ambii plecaţi la muncă în străinătate (detalii AICI!). Şi totuşi, comunităţile, media şi autorităţile au cu totul alte subiecte împinse pe agenda publică, iar o asemenea situaţie este văzută drept o fatalitate: “Asta e…”, “Om vedea…”. La Cetăţeanul Clujean, reportajul de mai jos din comuna Aghireş nu a prins ediţia de print pe considerente care nu mi-au fost explicate temeinic. De regulă, mi se reproşa că vorbesc la persoana I şi că astfel devin prea literar. A fost cam inutil să explic că în cazul reportajelor tradiţia jurnalistică permite persoana I şi un ton pe alocuri confesiv. A prins însă ediţia on-line dintr-un weekend. Habar n-aveam că l-au pus, dar la ce trafic are publicaţia, maxim câteva sute de oameni l-au citit. Eu nici nu l-am găsit pe google când am încercat să îl caut!

A fost fain la Aghireş atunci. Pentru că publicaţia nu avea tot timpul o maşină la dispoziţie, m-am dus cu biţa 35 de kilometri şi m-am blindat cu muzici de drum. Vroiam să stau mai mult, să discut, să observ şi să nu depind de un şofer nerăbdător să ajungă acasă. Mi-am luat sacul de dormit şi am înnoptat sub cerul liber de la Laguna Albastră. Am făcut baie şi am încercat apoi să meditez la viaţă, la oameni, la printzipuri. Problema era că mă gândeam tot timpul la gagici şi nu-mi ieşea nicicum meditaţia. Aşa că am băut două beri şi am adormit instant. Bănuiesc că de-aia sunt reporter şi nu vreun înţelept. Rezultatul, în rândurile care urmează:

Sus:  Subiectul lăcrimos, dramatic al dislocării, al dorului copiilor după părinţi şi al acestora de casă se topeşte sub soarele dogorâtor al după-amiezii. Situaţia e acceptată. Fără revoltă.

Foto: comentariu Andradei îi iese primul dinţişor. Când nu se gândeşte la dinte, ocupaţia ei e să se joace şi să zâmbească întruna.

 

Ţara lui „Om vedea”

 

Adi Dohotaru

 

Comuna Aghireş. 30 de kilometri de Cluj. Amiază de august, soare puternic, aer uscat, pe străzi ritm alene de concediu. Cuvintele se înmoaie, stilul devine telegrafic. Mă aflu în Aghireş Fabrici pentru a afla cum se descurcă familiile dislocate de capitalism şi de visul unei vieţi mai bune. Copiii şi bunicii în România, generaţia de mijloc în Vest.

 

Soarele care înăbuşă tot

 

Camelia Galiş e bunică tânără, are 47 de ani. Lucra înainte la „caolină până în ‘97, la disponibilizări”. Soţul Ionel lucrează la Lafarge şi a împlinit 55 de ani. Are doi copii, o fată şi un băiat. Se îngrijeşte de câteva luni de fiica fetei. Pe nepoţică o cheamă Andrada Adriana. Are 9 luni. Ca orice mamă sau bunică, îşi descrie bebele ca în poveşti. „Deja umblă dacă o ţii puţin, e foarte rapidă, nu plânge niciodată, râde totdeauna, e foarte prietenoasă, nu face nazuri, mănâncă tot ce îi dau…”.

 

Fiica ei, Cecilia, şi cumnatul Viorel sunt în Spania, lângă Valladolid. El lucrează în construcţii, ea face muncă de menaj. Au deja apartament, maşină, nu vor să se întoarcă. Regretă. „Dacă aveam doi băieţi era mai uşor de acceptat cu unul plecat, dar aşa, cu o fată… să o ştii departe, că nu o să se mai întoarcă… Dar ce era să fac? La ce salarii sunt aici…”, îşi spune of-ul tanti Cecilia.

 

Apartamentul din Spania a costat doar 60.000 de euro şi are trei camere. „În Cluj, nu găseşti aşa ieftin. Şi era spaţios acolo, nu cum se construieşte lângă Cluj. Io nu m-aş muta în Floreşti în veci”, povesteşte tanti.

 

„Anul ăsta a fost primul drum în străinătate. Am stat trei luni la ei să am grijă de nepoţică”, ne spune tanti Cecilia la o ţigară. „Nu se compară cu ce e aicea. Acolo e civilizaţie, nu sunt gunoaie pe străzi”. Încheie fraza, aruncă chiştocul pe jos.  „Au acolo nişte şosele… Eram lângă Alpi şi puteai merge cu maşina până în vârful muntelui”, spune tanti admirativ despre cum au cucerit occidentalii sălbăticia.

 

„M-au chemat că acolo ei muncesc toată ziua şi nu vroiau să o lase pe mâna dădacelor de acolo. Ei nu gătesc mâncarea, pun la cuptorul cu microunde nişte semipreparate şi cu asta-basta”. Programul lor e de la 9 la 2, apoi siesta că e cald şi de la 5 la 9, aşa muncesc”. A vândut vacile şi acum se ocupă numai de copil. Înainte trebuia să se trezească de la 5 jumătate ca să le hrănească, apoi se ducea după ele la 9 jumătate. Nu mai rezista şi cu copila după ea. Îi place să se ocupe de Andrada. Fiica şi soţul mai trimit bani din Spania, se descurcă… „Nu au fost certuri că o să crească Andrada fără părinţi. O să o mai ţin un an, că aşa ne-am înţeles, dar şi dup-aia dacă or mai avea nevoie, om vedea”. Îmi arată o cicatrice de vreo 20 de centimetri care îi brăzdează burta. „Am hernie de disc. Obosesc după ce o ţin mai mult timp în braţe”, spune ea.

 

Conversaţia e întreruptă din când în când de câte un hâc al Andradei. Atmosfera e destinsă, râdem, ne jucăm cu Andrada, facem poze. Tanti Camelia se deschide fără probleme, după cum îşi descoperă cicatricea imensă de pe corp fără mari sensibilităţi. Iar soarele înăbuşă tot: despărţirea Andradei de părinţi, a bunicii de copii, viitorul tinerilor în ţară, lipsit de o perspectivă confortabilă.

 

 

 

„Eu dorm ca să mă distrez”

 

Anca O. e trecută de 35 de ani, dar încă drăguţă, cu pielea măslinie, dinţi albi, îngrijiţi. Are 2 copii, Rareş, în clasa a XI-a, şi Iulia, care trece pe-a II-a. A divorţat de soţul ei, după ce o născuse pe Iulia. Erau amândoi croitori. Nu spune de ce a divorţat, iar eu nu insist. Îmi spune că fostul soţ nu îi mai dă bani pentru creşterea copiilor. „Câtă bătaie de cap pentru alea două milioane. Oricum, munceşte acum la negru”. Ochii i se umezesc atunci când vorbeşte de perioada în care creştea copiii de una singură, cu salariul din ţară. „Sărăcia m-a împins să plec, dar nu numai. Trebuia să plec că eram varză cu nervii. Acolo mi-am revenit”. Prima dată a fost la cules de mere, câteva săptămâni, dar apoi trebuia să îşi găsească altă muncă. Un român spunea că îi dă un număr de telefon de la un potenţial angajator, dar numai dacă îi dă 250 de euro pentru un număr de telefon. A refuzat. E scârbită de solidaritatea românilor din străinătate… „Nu mă întâlnesc cu români în Bologna. Oricum, ies doar de două trei ori pe an”, spune ea. „Şi atunci ce faceţi ca să vă relaxaţi sau să vă distraţi după-amiezele?, răspund eu, foarte sindicalist când vine vorba despre timpul nostru propriu, „liber”. „Ca să mă distrez? Eu muncesc în fiecare zi, dacă se poate. Ajung seara acasă, fac un duş mănânc, apoi dorm. Da, eu dorm ca să mă distrez”, zâmbeşte ea.

 

„Am vreo 10-12 familii în Bologna. Sunt mulţumiţi de mine că sunt muncitoare. Ce vraişte e în casele alea când vin după o lună şi ceva petrecută acasă!… Că ei nu fac curăţenie, mă aşteaptă pe mine”. „Cum sunt italienii?”, o întreb poate prea general, iar atunci oamenii sunt înclinaţi la judecăţi de valoare. „Le văd pe soţii care se plâng că vai ce o să gătesc acum, sau că nu le place aia şi aia, că unde îşi fac concediul. Au prea mult şi tot nu sunt satisfăcuţi”, spune Anca. „Nu ştiu ce e cu noile generaţii. Uite şi la copilul meu ăsta mare. El numai bani vrea. Zice că o să se facă om de afaceri. Dar la ce îi trebuie atâţia bani, îi bine să ai cât să te descurci”, zice mama lui Rareş. Nu au vorbit încă dacă fiul va face vreo facultate.

 

Şi-a dus copiii în Italia. N-a rezistat cu ei acolo. „Fiica a stat trei luni, am dus-o şi la grădiniţă”. „Aveau multe-multe jucării”, zice Iulia. „Da? Şi care îţi plăcea cel mai mult?” „Uiteeeee, pot să stau doar în mâini!”, îmi răspunde Iulia la întrebare. E blondă, dar cu ochi căprui, foarte elastică, înaltă. Se încordează, ochi concentraţi şi apoi se pune în mâini câteva secunde. Erau şi copii români la grădiniţă. „Nu prea vorbeam cu ei la grădi”. „De ce?”. „Că nu era voie să vorbim în română, iar cu italiana era greu…”. „Nu eraţi lăsaţi de educator?” „Nu. Se spunea de acasă să vorbim în italiană, dar eu nu ştiam”. Îi place mai mult în România, la bunica, chiar dacă nu are atâtea jucării.

 

Ancuţa nu ştie când o să se întoarcă definitiv. Nu are planuri pe termen lung. Deocamdată, va munci, va investi în casă, mâncare, educaţie… E discretă, nu se laudă cu cât câştigă şi nici în ce vrea să investească atunci când are mai mulţi bani. „Ca să nu afle soţul meu, când citeşte articolul”, zice ea.

 

Şi în cazul Ancăi, subiectul lăcrimos, dramatic al dislocării, al dorului copiilor după părinţi şi al acestora de casă e topit de letargia unui soare dogorâtor, de după-amiază. Situaţia e acceptată. Fără revoltă. O prietenă franţuzoaică îmi povesteşte pilda unui ţăran chinez căruia i-a murit calul. „Calul era singura lui bogăţie, cu el îşi muncea câmpul. Au venit ceilalţi săteni şi l-au întrebat ce va face. El zice: Om vedea. Apoi, fiul său, care îl ajuta la muncile câmpului, a fost rănit la un picior, din greşeală, la o vânătoare. Ţăranii îl compătimesc şi îl întreabă ce va face. El spune: Om vedea. Se porneşte un mare război şi sunt luaţi cu arcanul toţi feciorii satului. Fiul ţăranului nostru e scutit, din cauza rănii de la picior. Toţi ţăranii vin la el, îl bat pe umăr şi îi spun: uite, ce norocos eşti. Ţăranul răspunde: Om vedea”. „Bine, dar e atât de orientală, de ne-europeană faza asta! Unde e furia?”, am replicat eu. „Exact”. 

 

Casetă:

 

„Efectele pe termen lung asupra copiilor lăsaţi în grija rudelor de părinţii care lucrează în străinătate depind de gradul de maturitate al copiilor şi la cine rămân. Copiii sunt însă clar afectaţi, ruptura este deosebit de pregnantă. Mai târziu, când copiii cresc, lipsa părinţilor poate fi o bază pentru un deficit emoţional. E un rău care nici pe jumătate nu poate fi acoperit de eventuale beneficii materiale: un calculator, jucării mai multe, un scuter… Copiii aceştia, în multe cazuri, nu îşi pot însuşi un comportament adecvat. Bunicii sunt depăşiţi, mai ales când copiii sunt mai mari, adolescenţi. Am întâlnit la copii de acest fel destule cazuri de delicvenţă, prostituţie, sarcini nedorite”, afirmă Monica Filip, director executiv adjunct al Direcţiei de Asistenţă Socială Cluj. Daniel David, renumitul universitar al Facultăţii de Psihologie, opinează că „problema nu e că pleacă, ci în ce condiţii. Dacă cei lăsaţi în grija rudelor au un confort financiar şi emoţional, atunci poate să fie ok. E foarte important ca părinţii să ţină regulat şi cât mai des legătura cu copiii, pentru ca aceştia să nu se simtă abandonaţi”.

 

revista presei clujene

Mi-ar plăcea să fac o astfel de rubrică pentru vreo publicaţie locală, însă una răutăcioasă, dar sanitară pentru cititorii de presă locală, cu non-subiecte, tratări şcolăreşti, intervenţii partizane… ce mai, o rubrică tare antipatică pentru coledzi. Deocamdată, am rămas siderat când am citit un articol extrem de neprofi într-o revistă care altfel promovează reportaje mijto. Articolul din Agenda clujeană se numeşte “Tragediile anilor 30 şi după” al Ilincăi Popescu şi e genial! Începe cu două poveşti ale unor personaje la care nu avem numele (!), citează din doi istorici şi o pictoriţă abia la finalul materialului, are intertitluri ca “Abisuri ale disperării” şi, sub o poză de epocă, de perioadă interbelică sau chiar antebelică, apare comentariul “Clujul romantic şi comunist al unor ani de libertăţi şi constrângeri” (?!). Dar nu mai deconspir din plăcerea şi tensiunea lecturii, vă las pe voi să aflaţi cine e ucigaşul:

“Fie că este vorba despre anii interbelici, sau de cei duri ai comunismului, acelaşi pathos a  stîrnit idilele Clujului de altă dată. Atît în vremea de libertate deplină, cît şi în cea de constrîngeri, oamenii Clujului vechi şi-au lăsat amprenta prin poveşti frumoase, marcante, zguduitoare; în funcţie de vremuri.

Romantismul Clujului interbelic are două poveşti protagoniste. Fatalita­tea curentului interbelic regăsit în scrieri se oglindeşte şi în viaţa de zi cu zi a clujeanului acelor timpuri. Nu exista nimic în lipsa fericirii, unica raţiune a vieţii imateriale de demult.

 

Romantism interbelic

În anii ’30, undeva pe strada Traian, trăia o femeie care a rămas în memoria clujenilor. Locuia alături de copilul ei, în condiţii mizere. Nu pentru că nu agonisise de-a lungul vieţii, sau pentru că nu avea cum să procure strictul necesar pentru a duce un trai decent; femeia a decis să trăiască de pe o zi pe alta, cu un minim de hrană, atît cît să nu pună în pericol viaţa ei şi a copilului aflat la o vîrstă încă fragedă. Refuza orice sfat sau ajutor din partea celor care îşi făceau griji pentru femeia odată frumoasă, plină de viaţă, părtaşă la viaţa socială a anilor interbelici. Tuturor celor interesaţi de modul ei de viaţă, tînăra mamă le vorbea apatic, pe un ton monoton, despre dorinţa ei de a trăi în conformitate cu starea interioară. Fără a mai ţine cont de vreo responsabilitate sau de propria-i persoană, femeia care a tînjit după absolut îşi trăia acum decepţia care de la izolare a purtat-o pe drumul fatalităţii, păstrînd-o în memoria clujenilor drept model al romantismului dintre cele două războaie mondiale.“

 

Pentru a afla “who did it” intraţi AICI! Dacă sunt publicaţii interesate de o asemenea rubrică, let me know! Sincer, nu ştiu ce autoritate aş avea deocamdată. Din ce mi-am dat seama, dintre jurnaliştii de teren citesc cele mai multe cărţi într-o zonă de studii media (ar mai fi Horaţiu Damian, iar dacă mai e cineva să spună că ne facem club!). Apoi, în prima mea carte am citit zeci de volume care se raportau la media pentru a descrie atmosfera anilor 60 din SUA. Următoarele două cărţi care o să apară la anul sunt legate de romanul non-ficţional, foarte gazetăresc ca gen literar, şi un volumaş de reportaje. Citesc chestii dintr-astea în ingliş pentru că mă interesează cum se raportează societăţile anglo-saxone la media, cât de critici sunt universitarii şi cercetătorii de acolo la anumite derapaje ale unui mediu care cred că a devenit mult mai important în modelarea oamenilor decât instituţiile tradiţionale de educaţie (şcoala sau familia).

tudor runcanu la doho campus!

AICI! Dodo e doctor honoris cauza! Domeniul în care e magister rămâne la longitudinea voastră!

Câţiva cetitori (făţarnici, of course) l-au propus pe Tudor magister în Ştiinţe Sportive dar şi în Planificare Administrativă Agrară, în special pentru studiul simbolic al imaginilor de mai jos.

2 fotografii si o propunere pentru jurnalisti

La comentarii, la postul anterior, Liviu Alexa de la Citynews ma felicita pentru initiativa protestului media. Ii multumesc. Eu i-am propus lui si altor jurnalisti (din APPC sau nu) chestia de mai jos:

“poate la urmatorul protest om fi mai multi! tin minte cand eram student si am mers la primele intalniri ale APPC. speram ca una dintre directiile asociatiei este sa se implice comunitar in tot felul de actiuni civice. de pilda, se poate constata ca un teren viran poate fi transformat intr-un parc sau ca o padure poate fi curatata de gunoaie sau ca o fundatie are nevoie de finantare pt. un proiect generos etc etc. ar fi mult mai de impact daca ar relata 20-30 de jurnalisti din diferite medii, sub sigla APPC, decat doar unul, despre problema respectiva. stiu ca nu e treaba jurnalistilor sa se transforme in societate civila, insa de doua ori pe an ar fi frumos. sa zicem de Pasti si de Craciun. cred mai degrama in proteste de genul acesta, infinit mai punctuale, decat in doho quijotismele mele tzaca. daca as stii ca APPC-ul ar avea proiecte in zona asta civica, m-as implica oricand.”

Si ca sa nu raman doar in zona intentiilor frumoase, dau ca exemplu Parcul Feroviarilor, al treilea parc ca marime din Cluj, lasat de ani buni de izbeliste. Cetateanul Clujean deruleaza o campanie de reabilitare a parcului si de folosire a acestuia ca zona de agrement. Pentru ca SNCFR Cluj nu are bani sa investeasca, singura solutie este preluarea parcului de Primarie si investitii din partea acestei institutii. Detalii despre situatie gasiti AICI! Si mai multe detalii in Cetateanul de maine! Sprijin aceasta campanie chiar daca nu mai sunt la Cetateanul si cred ca si alti ziaristi ori ong-isti s-ar putea implica.

Foarte cool pozele lui Dragos Ludusan, fotograf la Informatia de Cluj, de la protest. Na, scuzati cultul personalitatii si multimea de poze cu mine din ultimul timp, dar ma bucur si eu de cele 5 minute de celebritate…

Hehe, zambetul asta e rictus. Cartea de mai jos nu e aleasa la intamplare. Este unul dintre cele mai produse jurnalistice din ultimii ani. Isprava apartine unei foste jurnaliste de la BBC si investigheaza intr-un roman non-fictional (foarte apropiat ca gen de tehnicile discursive jurnalistice) celebra “crucificare” de la Manastirea Tanacu. Ceva de genul asta o sa scot si eu la Editura Bastion, unde lucreaza Ovidiu Pecican si prietenul meu, Radu Toderici, insa cu intamplari de la Faculta de Jurnalism. Varianta mea insa e mai “editorializata”, a la Norman Mailer si nu a la Truman Capote, intrucat profii de la Jurna au refuzat sa fie chestionati in legatura cu intamplarile, asa ca ma bazez mai mult pe reactiile lor din presa de atunci.