Kieslowski despre Doho

Regizorul polonez Krzysztof Kieslowski vorbeşte, la Paris, la începutul anilor 90, cu ziarista Danusia Stok despre fimele sale. Serialul Decalogul e opera unui geniu. Însă un geniu neromantic, umil, subtil, înţelegător şi empatic. Mai degrabă, întreabă decât să accepte trufia unei afirmaţii. E exact tipul de carte pe care îmi imaginez că un jurnalist mai deştept ar putea-o scoate. Cumva, în linia de gândire plină de modestie a regizorului polonez, întrebările jurnalistei nu mai apar, ci doar mărturisirile lui Kieslowski. Mi-a plăcut framentul acesta, pentru că descrie cu exactitate imbecilizarea produsă de televiziune, pornind de la premisa că telespectatorii sunt idioţi. Situaţia la care se referă e cu atât mai pregnantă în „Ţara telespectatorilor fericiţi”, de care vorbeşte Vasile Dâncu. Aşadar, predau microfonul regizorului polon (Kieslowski despre Kieslowski, ediție îngrijită de Danusia Stok, Editura ALLFA, București 2000, p. 174-175):    

 

Care e diferenţa dintre filmele făcute pentru televiziune şi cele făcute pentru cinema? În primul rând, nu cred că telespectatorul e mai puţin inteligent decât publicul de cinema. Motivul pentru care televiziunea este în felul în care este nu e urmarea faptului că telespectatorii sunt mai înceţi la minte, ci faptului că realizatorii îi consideră aşa. Cred că asta e problema cu televiziunea. Asta nu se aplică atât de mult televiziunii britanice, care nu e atât de stupidă ca televiziunea germană, franceză sau poloneză. Televiziunea britanică e mai înclinată spre educaţie, pe de o parte, şi, pe de alta, spre prezentarea opiniilor şi problemelor legate de cultură. Aceste lucruri sunt tratate mult mai pe larg şi mai serios de către televiziunea britanică, mai ales de BBC sau de Channel 4, şi acest lucru e realizat pri intermediul filmelor documentare şi filmelor despre indivizi – toate migăloase, cu un spectru larg şi exacte. În vreme ce televiziunea din majoritatea ţărilor – inclusiv America – e atât de idioată precum este pentru că realizatorii îi consideră pe oameni idioţi. Nu cred că oamenii sunt idioţi, şi acesta e motivul pentru care eu tratez cele două tipuri de public la fel de serios.  

 

 

În principal, pe parcursul cărţii Kieslowski vorbeşte despre circumstanţele de ordin personal, social ori politic în care a realizat serialul (atât pentru tv cât şi pentru cinema) Decalogul, dar şi multe alte filme pe care nu am apucat încă să le văd. M-a izbit citatul ăsta de mai jos şi mi-am dat seama cât de mult timp ne pierdem complet inutil chibiţînd din galerie, înjurând, exclamând, admirând (rareori) din exterior diverşi oameni politici. Într-o dimineaţă, pe la 5.30-6.00, discutam cu Radu T. şi Gabi G. despre politica mare, despre plecarea lui Boc la Bucureşti, cine va fi primarul Clujului, şansele de reuşită ale noului Guvern. Mai mult ascultam şi după o vreme m-am enervat. Le-am spus că ne pierdem vremea cu poveştile astea şi că adevărata politică ar fi ca Radu să dea telefoane pe la secretare, comitete şi comiţii în calitate de doctorand care nu şi-a primit bursa de două luni! În situaţia lui famelică sunt alte câteva sute de doctoranzi în UBB. S-ar putea aduna şi să facă o petiţie, un protest, o investigaţie în care reclamă lipsa de respect pentru viitoare categorii profesionale ce vor juca un rol important în România. Sună pompos, dar e adevărat! În plus, era 6.00 dimineaţa şi băusem destul. Ei bine, astea sunt politicile participative (nu politica) la care mă gândesc adesea când un sistem e disfuncţional. Atâta timp cât politica e la singular şi cu P dintr-ăsta mare (eventual cu u după), ea e prea puţin relevantă.

 

Politicile de care vorbeam eu, personale, mărunte şi administrative, nu răspund nici acestea defel la întrebările puse de Kieslowski, însă un sentiment al participării publice contribuie la crearea unui cadru privat, intim sau restrâns la o comunitate de prieteni, a feast of friends – vorba lui Jim Morrison din An American Prayer – unde ne putem pune mai uşor, mai puţin stresaţi, aceste întrebări (p. 164 ):

 

În timpul legii marțiale [anii 80], mi-am dat seama că politica nu e cu adevărat importantă. Într-un fel, bineînțeles, ea definește locul în care ne găsim și ceea ce ni se îngăduie sau nu să facem, dar ea nu rezolvă întrebările omenești cu adevărat importante. Nu se află în situația de a face ceva sau de a răspunde la vreuna din întrebările noastre esențiale, fundamentale, umane și umaniste. De fapt, nu contează dacă trăiești într-o țară comunistă sau într-o țară capitalistă prosperă, de vreme ce e vorba de astfel de întrebări, de întrebări cum ar fi: “Care e adevăratul sens al vieţii? De ce te trezeşti dimineaţa?” Politica nu răspunde la asta.

 

 

 

pe banca de rezerve mentale

Pe net găsiţi AICI! ultimul număr al revistei Contemporanul. E o onoare pentru mine că pot semna în această revistă alături de nume importante pentru lumea literelor ca Ion Ianoşi, Nicolae Breban sau Nicolae Balotă.  Publicaţia are şi o tradiţie (progresistă!) fabuloasă de 125 de ani, timp în care au semnat Dobrogeanu Gherea, Iorga, Tzara, Arghezi, Eliade, Vinea, Călinescu, Manolescu etc. Sper că v-am făcut poftă să o răsfoiţi!

Problema mea cu revista şi cu multe asemenea publicaţii culturale e că ratează un contact real cu artele colective (cinema, muzică, multimedia, teatru etc.), cu evenimentele culturale şi sociale. De ce nu văd ca la saxoni şi franţuzi combinaţiile acelea superbe de reportaj şi comentariu ori eseu într-un singur articol? Ştiu de ce. Nu sunt bani! Ideea e că astfel revista ratează întâlnirea cu un public mai larg de câteva sute de persoane. Hehe, revistele literare păcătuiesc pentru că sunt excesiv de… literare.

Bun, acuma vă propun o schiţă a unui contemporan. Îi mulţumesc Aurei Christi că mi-a dat şansa să scriu despre Ştefan Borbely în dosarul dedicat valorosului profesor de la Literele clujene. Titlul articolului e Pe banca de rezerve mentale:

Când un reporter tv merge la un intelectual acasă pentru un interviu îl plasează neapărat cu spatele la bibliotecă, încadrat de cărţi. În rândurile care urmează nu am de gând ca jurnalist să îl îndes pe profesorul Borbely între cărţile sale şi să i le comentez eventual. Prefer să fie povestit de trei dintre studenţii săi, pentru ca pe final să vin şi eu cu mărturia mea despre Ştefan Borbely, niţel răutăcioasă, în ciuda respectului pe care i-l port, o parabolă a condiţiei intelectualului în zilele noastre.

Graţian Cormoş este jurnalist freelancer, critic literar şi un foarte bun baschetbalist. Nu degeaba am pomenit de ultima sa caracteristică. Am impresia că persoanele cu valenţe intelectuale şi care au practicat, totodată, sport în tinereţe (cum era Borbely cu voleiul) sau practică în continuare sunt mai afini, după cum şi stilul lor de exprimare e mai elastic, direct, fibros. Graţian a predat o vreme seminarii la Facultatea de Ştiinţe Politice, Secţia Jurnalism. „L-am întâlnit pe profesorul Borbely la masteratul de Jurnalism şi pentru mine a avut atunci valoarea unei revelaţii, cu atât mai mult cu cât restul profesorilor de la acel masterat, cu excepţia a încă unu-doi, erau sub limita penibilului. Obişnuit din facultate cu profesori foarte slabi, pentru prima dată mi-am dat seama că poate exista izolat şi sporadic câte un act de cultură şi de pedagogie autentică, pentru prima dată am văzut bibliografii şi planuri de seminar coerente, discuţii normale etc. Împreună cu alţi colegi aşteptam cu nerăbdare cursul de marţi legat de imaginarul Războiului Rece, singurul curs pentru care citeam 3-4 cărţi săptămânal! Când vorbeam între noi despre el, nu îi mai aminteam numele, ci îi spuneam «maestrul».Trecând discuţia în alt registru mi se pare că volumele lui Stefan Borbely, unele de excepţie în cultura română, pe care poate alţi universitari improvizaţi le citesc cu dicţionarul în mână, suferă de un deficit de receptare, deoarece autorul nu este adeptul lansărilor zgomotoase nici al prieteniei cointeresate cu potenţialii recenzenţi, preferând să trăiască discret într-un fel de Castalie atemporală”.

 

Ioana Şigovan este doctorandă a profesorului Voia de la Literele clujene, dar şi a lui Borbely. E captivant portretul profesorului creionat de ea, cu nuanţe mai întunecate, mai ales că instinctul de apărare i-ar spune în mod normal unui doctorand să deseneze luminos, ca la carte. „Ştefan Borbely este o prezenţă care te marchează ca student, ca un „acord” perfect între coordonarea exterioară şi interioară a personajului. Luminos şi glacial în afară, se mişcă ideatic într-un spaţiu tenebros şi melancolic. Nu poate fi romanţată o întâlnire cu acest personaj histrionic, dar ideile pe care le răscoleşte sunt posibilităţi ale unor teorii care se nasc din plăcerea demonstraţiei şi gustul pentru paradoxuri. Bibliografiile cursurilor nu documentează o vedere unitară, ci suscită interesul pentru contradicţiile şi posibilităţile de asociere pe care le creează. De aici, aud, nu o dată, despre „perversitatea” fixării unor teme de referat ca „sintaxa culturală a secolului XX”,  sau alte titluri care cuprind arii vaste şi totuşi presupun o tranşare şi o sintetizare din care rezultă acel tablou ludic al ipotezelor şi intuiţiilor care construiesc sintaxa, natura legăturii dintre fenomene şi nu o istorie culturală ca muncă documentară. La început însă, astfel de teme te pot buimăci. O remarcă personală se referea la posibilitatea de a fi, faţă de student, „magicianul” lui Fowles, un manipulator şi un tiran intelectual, din acelaşi motiv pentru care fără Inchiziţie cultura europeană nu ar fi progresat eliberându-se. Recomandă câteodată cărţile descoperite recent de el însuşi, dar atunci cu entuziasm, apoi zâmbeşte maliţios, cu aerul: „să vedem ce vei face cu ea”, presimţind că va declanşa un scurtcircuit şi cu satisfacţia pe care ar fi avut-o scriind cartea. Aceasta este şi una din calităţile profesorului – este un provocator: când discută despre un nume, o carte, este clar ca începi să sapi cu suspiciune şi interes. Este un profesor căruia îi place să descopere, să bombardeze cu şocuri culturale şi să vadă „ce iese”.  Apoi jubilează, când e cazul, cu note personale şi calificative individuale pentru fiecare referat „Excelent!”. „Bibliografia” acestui subiect ar coincide cu biografia lupului de stepă, coincidenţă pe care o semnalează Borbely însuşi. Între timp, în public, lupul se metamorfozează în pisica de rasă (aristocrată), languroasă şi impasibilă care doarme pe un tom gros legat în piele”.

 

Oana Caputinschi e studentă în anul II, tot la Litere. Nu mai ştiu exact la ce secţie. Ne tot întâlnim prin baruri şi mă mir că e mai tot timpul frumuşică şi singură. „Borbely este unul din profii mei preferaţi, deci o sa fiu cât de subiectivă am să pot. Am făcut cu el „Omul Politic şi Literatura” şi „Nietzsche în Literatura”… Este genul de om care te întărâtă să-ţi pui întrebări asupra existenţei tale. Prof relaxat care te destinde la cursuri! Îmi amintesc un seminar despre cartea „Siddharta” a lui Hesse (cartea mea preferată), la care Borbely ne-a adus un film despre viata lui Buddha. Se vedea de la o poştă că tehnologia îi cam dă bătaie de cap pentru că se încurca acolo în cablurile alea, la un moment dat chiar împiedicându-se… Nu este proful care să-ţi dea pe tavă o idee măcinata din interiorul lui… Îţi dă datele, o biografie, şi în rest… îţi pavezi tu calea. Ce apreciez la el cel mai mult este că imprimă studentului conştiinţa faptului că scopul vieţii lui nu este în şi printre hârtii, ci undeva deasupra societăţii, empiricului etc. Ne-a recomandat la un curs cartea ta despre mişcările protestatare din anii 1960 în SUA părând încântat că a fost lansată într-o uzină şi regretând că nu a putut să ajungă… Nefiind omul care să îţi dea cu lopata ideile, ne-a lăsat pe noi să ne facem o impresie despre carte şi doar ne-a introdus în contexul anilor ‘60. Este un profesor cu multă energie pozitivă, mult mai tânăr decât mulţi dintre studenţii săi, care participă cu interes la formarea studenţilor (ceea ce mi se pare esenţial pentru rolul unui profesor), responsabilitate pe care mulţi dintre profesorii noştri de la Litere refuză să şi-o asume. Ioi, zici că l-am făcut un fel de guru!”.          

 

Ştefan Borbely e într-un top 5 al profesorilor pe care i-am prins în cinci ani de şcoală. Din păcate, l-am prins doar la masterul de la Litere, după patru ani de Jurnalism. După cum am povestit şi cu Graţian, anii petrecuţi la Jurnalism puteau fi comprimaţi ca învăţătură într-un singur semestru, dacă nu am fi avut profesori ca Ruxandra Cesereanu şi Miruna Runcan. Borbely mi-a dat cărţi foarte utile pentru volumul meu despre anii ’60 în SUA, iar la cursuri recomanda lecturi suculente ideatic. E calm, non-intruziv în timp ce predă. Nu încearcă să te convingă de ceva anume, să îţi inoculeze propriile valori, e un ghid blând, de la distanţă, temător că ar putea deveni acel Magus al lui Fowles. Povestea la un curs de Malraux şi de scrierea sa fascinantă – Ispita Occidentului. Eram în aripa dinspre stradă a Facultăţii de Litere. După-amiaza, ora 5, noiembrie, vreme mohorâtă, lume adormită, geamuri subţiri. E perioada cu trafic greu pe B-dul Horea… maşini, claxoane, tramvaiele cu uruitul lor metalic. Nu se aude ce spune profesorul. Îi spun să ridice puţin vocea. O face câteva minute, apoi revine la tonul iniţial. Încercăm să ciulim urechile, dar strada îl acoperă pe profesor. Cred că asta se întâmplă în general cu intelectualii de azi, care se manifestă cu precădere în afara spaţiului public, pe nişe universitare ori în cărţi cu un tiraj maxim de 1.000 de exemplare. Limbajul Evului Media i-a scos de pe teren, din spaţiul public, şi i-a aşezat pe banca de rezerve mentale.

Discuţii şi nopţi muţeşti

M-am trezit ieri pe la amiază la nişte prieteni acasă. Am dormit toţi trei craii într-un pat. Câte unul îmbrăţişa inconştient pe celălalt. Ne-am culcat pe la 6 dimineaţa. În jur, pahare cu whisky, vin şi bere. Am făcut o noapte de ajun tare anti-spirituală, în contrast flagrant cu figurile radioase, cu un rictus de zâmbet, arborate de Crăciun. Ne-am uitat voit ironic la Delta Force cu Chuck Norris şi Rambo cu Sylvester Stallone. Puţine discuţii, o noapte muţească! 

M-am trezit înaintea celorlalţi, pe la 1, pe o lumină dumnezeiască, de fade alb, pe blocul vecin. Cenuşiul şi scorojeala blocului nu se mai vedeau în supraexpunerea la lumina albă, mată, de iarnă. Lumina ardea la foc molcom, alchimic, chimicalele din bere, vin, şampanie, iar bere, apoi whisky la final, băute cu câteva ore înainte. Era bine, toate şedeau la locul lor, chiar şi scrumierele pline şi badoagele de bere, risipite pe covor. Mă ridic din pat şi iau din bibliotecă, nu ştiu de ce, N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Convorbiri cu Ioan Pintea, Ed. Dacia, 1993. Deschid cartea întâmplător la p. 146. Dau de fragmentul ăsta pe care îl rumeg şi acuma. Nu cred că vremurile s-au schimbat major, eventual închisorile în care sta Steinhardt sunt acum interioare. Fragmentul din volum are titlul “Discuţii”:

“Prind curaj, mai ţin piept, isc discuţii. Stoicii, bunăoară, cutez a demonstra, au nobleţe din belşug şi deminitate şi bărbăţie. Dar resemnarea lor e acră şi orgolioasă şi parcă porneşte din resentiment. Confucius nu dă altceva decît admirabile reguli de purtare în societate şi de ţinută în lume, o politeţă. Buddha poate vedea oricine că propovăduieşte fuga de viaţă şi realitate, adăpostirea în neant. Yoga nu-i decît o excelentă terapeutică psiho-fizică, o gymnofizie. Iudaismul e o legalitate, un total de prescripţii stricte, o disciplină, un ritual – şi e memorizare. În islamism supunerea e totală – şi nobilă, sinceră; însă mai departe nu se ţinteşte. E o prosternare. Pragmatismul divinizează eul şi slăbiciunile ori interesele lui. Teosofia tare mă tem că nu e decît un eclectism (uneori frivol) pseudo-ştiinţific. Zenul e implicat în creştinism, extazul zenist ţine de mistica universală, iar momente de satori găsim şi în evanghelii. Budismul, teosofia, zenul se tem de suferinţă, în vreme ce creştinismului i se potriveşte observaţia Simonei Weil: nu oferă o soluţie miraculoasă de salvare din suferinţă, ci o folosire miraculoasă a suferinţei.

Aşa stam şi tăifăsuiam cu S.Al-G. [Sergiu Al-George] şi el îmi spunea că nu înţeleg nimic din idealitatea asiatică şi că nu-mi lipseşte nici una din prejudecăţile omului alb şi că sinea nu-mi este încă slobodă şi nici că ştiam unde ne aflăm şi nici nu auzeam huietul dimprejur, iar eu mai spuneam că numai creştinismul e dragoste, iar doctorul zicea că nu contestă că aşa este însă că dragostea nu e monopolul unei religii anume şi că mai am multe de învăţat şi ce ne păsa nouă de vuietul din cameră şi de caralii şi de puşcărie şi de arpacaş şi cine era mai fericit decît noi.”

Am fumat o ţigară, am băut un pahar cu apă, am mai răsfoit cartea şi apoi am plecat cu ea fericit pe bicicletă.

Made in UBB (IV)

Aşa cum v-am obişnuit, în fiecare săptămână vă prezint câte un fragment din volumaşul de vreo 140 de pagini Romanul non-ficţional. Schiţă de teorie şi practică, ce va apărea la Editura Bastion în 2009. Mă axez de acum încolo pe întâmplări din a doua parte a cărţii, cea de „praxis”, ce narează foarte selectiv diverse evenimente din studenţia petrecută la Faculta de Jurna din Cluj. În rândurile de mai jos, aveţi începutul nuvelei non-ficţionale (totodată scriere cu caracter memorialistic) „Made in UBB”. Ovidiu Pecican avea în plan un volum colectiv, în două părţi, de eseuri dar şi de ficţiuni cu tentă politică, însă, aşa cum se întâmplă prea adesea din cauza apatiei generale, studenţii nu au avut chef să participe la experimentul generos al profesorului. Alteori, e apatia profesorilor! Bucăţi masive din prima parte a studiului, cel exegetic, au fost prezentate decanului din vremea mea de la Litere, prof. Mircea Muthu. Erau vreo 25-30 de pagini. Am luat nici nu mai ştiu ce notă. Nici nu m-am interesat. Nu ştiu pe ce criterii am fost notat, după cum nici colegii mei nu s-au interesat de motivele pentru care au fost gratulaţi într-un fel sau altul. Poate că era şi vina mea. Să-l fi tras de brăcinari pe nea Muthu şi să îl întreb: „No, nene, ţi-a plăcut ceva în tot eseul ăla?”. Da’ n-am disperat şi i-am tras de brăcinari pe unii prieteni, editori (ca să văd dacă le place cartea şi investesc în ea) şi acuma pe voi:

 

„The personal is political” sună un slogan feminist celebru din anii ’60. Profesorul Ovidiu Pecican ne ceruse mai demult, la un curs pe care îl preda la masteratul de „Istoria Imaginilor” din cadrul Facultăţii de Litere, să scriem un eseu politic sau cu tentă politică. A ieşit o schiţă, care stă la baza rândurilor de mai jos. Numele vehiculate în politică – Băsescu, Tăriceanu, Geoană, Boc, nu neapărat că nu îmi spuneau nimic atunci ca să scriu ceva în zona asta, însă erau prea uzate. Star sistem, variantă politică. Genul ăsta de focusare exclude prea drastic participarea cetăţeanului de rînd în treburile politice. Aşa că am preferat să adaptez sloganul la situaţia întîlnită ca student al Secţiei de Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Babeş-Bolyai.

 

Am scris o combinaţie de nuvelă non-ficţională cu memorialistică, a la Mailer mai degrabă decît pe modelul auster al lui Capote. Am povestit despre conflictele dintre studenţii „golani” şi profesorii din conducerea Facultăţii de Ştiinţe Politice. Conflictele erau politice, dacă ne gîndim la sintagmă ca administrare a unui anumit spaţiu. În acest caz, Universitatea. Generaţia noastră de studenţi practica la nivel micro un soi de democraţie directă, participativă, de tip revendicativ. Aş zice că aveam două filiaţii, chiar dacă sursele intelectuale nu erau determinante: protestele din Piaţa Universităţii din 1990 şi dizidenţa anticomunistă (de care aflam la cursurile Ruxandrei Cesereanu) şi stînga şaizecistă occidentală (cazul meu). Eram enervaţi de faptul că studenţii sunt excluşi de la procesul decizional din facultate, că sunt masă de manevră pentru vistieria universităţii şi că profesorii sunt slab pregătiţi. De pildă, în Evul Mediu studenţii stabileau curicula alături de magisteri, ceea ce acum… O parte din anul nostru de la Jurna eram grupaţi în jurul revistei studenţeşti Exi(S)T, unde apăreau, printre altele, articole critice la adresa universităţii şi a unor profesori, consideraţi de noi incompetenţi.

 

Mă uit retrospectiv şi îmi dau seama că nu revista în sine e importantă, cu stîngăciile ei discursive, ci atitudinea promovată, opusă atmosferei universitare pasive, de non-combat. Uneori văd perioada drept adolescenţa mea întîrziată. Vremuri faine, nu doar pentru că „frecam menta” prin biblioteci, ori la discuţii prin baruri şi terase, ci şi pentru că încă nu munceam nine to five, ca atîţia studenţi de acum. Poveştile au relevanţă deoarece am fost o generaţie aparte, critică şi cu izbucniri contestatare, spre deosebire de alte generaţii complacente de studenţi. Grandoman cum eram, adesea stăteam în oglindă şi clamam, asemenea lui Ludovic al XIV (ăla cu „Statul sunt eu!”): „Protestul studenţesc sunt eu!”. Ei bine, acum, după ce au trecut mai mulţi ani, accept „democratic” mai mulţi boieri şi capete încoronate. Deci, putem spune „Protestul studenţesc eram noi”, pe cînd alţii dormitau prin amfiteatre sau, după cum creionează Radu Gaciu, sugeau informaţii necritic de la sînul rinocerilor universitari.

 

 

un cadou

Fraţii Vakulovski mi-au (ne-au) făcut un cadou fain de Crăciun: noul număr Tiuk! Pe mine m-a distrat chestionarul lor, mai ales ultima întrebare: Cum ai devenit ceea ce eşti acum? Eram chiar curios cum or răspunde alţii. Mai jos am pus câteva răspunsuri, în special ale celor pe care îi ştiu cât de cât. Dar găsiţi multe alte articole interesante în Tiuk! Revista seamănă cel mai tare cu atmosfera de Sărbători. Fiecare oferă cadou câte un text, o poezie, un interviu, un spaţiu de împărtăşire laică ori păgână (dacă tot are atâtea ramificaţii păgâne sărbătoarea asta)!

 

Mitoş Micleuşan (Planeta Moldova) – Eu cred că devenim nu neapărat ceea ce dorim raţional, ci mai degrabă ceea ce dorim intuitiv, inconştient, dincolo de planurile măreţe, visele, speranţele, etc. etc. De fapt, este foarte simplu, ajungi ceea ce eşti datorită atitudinii, în primul rând, iar apoi, datorită acţiunii.

 

Dan Pejovschi – Dupa cum ti-am spus, eram dibaci si le luam banii alora mai mari.

 

Ruxandra Cesereanu – Prin mine insami. Si prin credinta mea in literatura si mintuire prin literatura.

 

Mihnea Blidariu – Habar n-am, întreabă-i pe cei din jurul meu…

 

Cosmin Perţa – Nu am devenit deocamdată nimic pentru a şti cum nimicul ajunge nimic.
Ps: Bibliografie: „Nebunul” de Savatie Baştovoi, „În zahăr de pepene” de Richard Brautigan
şi „Micul prinţ” de Antoine Saint-Exupery

 

Adi Dohotaru – Am întrebat pe nişte amici pe mess chestia asta şi mi-au zis „Poftim?”, „FUCK OFF”, sau „Du-te mă…”. Mă crispează întrebarea. Iui, acuma mă gândesc şi de unde vin. Hm… Da! Eu sunt cel care iaşte! Am devenit ceea ce sunt prin indeterminare.

 

Mai multe AICI! Cât timp postam, ascultam Kings Of Leon – Use Somebody, cea mai senzuală formaţie pe care am ascultat-o în ultimul timp!

 

presa, cumplit meşteşug de tâmpenie

Când citesc articole ca ACESTA!, din Făclia, despre tăierea porcului de sărbători, îmi vine să mă apuc de altă meserie, mai onorabilă. Enervarea e cam inutilă, aşa că măcar să ne distrăm cu ceva citate:

Satul Mihaiesti, comuna Sinpaul, judetul Cluj. Un loc cu nimic diferit de miile de asezaminte traditionale romanesti. Aici timpul licareste mai molcom, inima batind cu curaj si voie buna in pragul nasterii Domnului. „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”, spunea poetul Lucian Blaga, iar cind vine vorba despre romani acesta ramine un adevar general valabil.

Taranul roman, asa cum l-a lasat Dumnezeu, face ceea ce stramosii sai l-au invatat, fara a tine cont de ordonantele statului. Singurele legi care se aplica vietii de la tara sint neschimbate de la Stefan cel Mare incoace.

Taranul roman, acest Don Quijote al epocii moderne, plin de contraste prin firea-i, puternic si domol, blind, dar autoritar, nu-si uita radacinile, iar prin venele sale curge traditia. Mielul de Paste, porcul de Craciun, toate aceste ritualuri se pastreaza intacte din mosi – stramosi si vor dainui peste generatii pina ce memoria ancestrala se va pierde in subconstientul colectiv.

Iar aceasta frumoasa traditie, un fel de sarbatoare familiala la care participa toti membrii casei, nu si-ar implini sorocul daca nu ar fi respectata intocmai asa cum a fost lasata de stramosi. Toate gesturile simbolice facute cu ocazia acestui ritual au o semnificatie aparte care, daca este schimbata citusi de putin, moare. Cu toate ca este o traditie pagina, este respectata cu sfintenie in orice casa romaneasca crestineasca, si indeplinita asa cum a lasat Dumnezeu din generatie in generatie.

Nu e vina Alinei Moldovan, ci a editorului (cine o fi), care a permis apariţia textului într-o variantă atât de stângace. Unul dintre idealurile mele anarhiste este să văd într-un ziar jumate de pagină sau un sfert de pagină goală. Jos apare ghiduş o notă, o scuză a redacţiei, care spune că nu au avut îndeajuns de multe texte ok în acea zi, aşa că lasă un colţ alb pentru relaxare vizuală. Sau un anunţ pe scroll la TVR, pe un fade negru, în care conducerea se scuză foarte ingenuu că nu produce nimic pentru că se lucrează la un documentar şi un astfel de produs necesită timp şi mai durează până când îl vor prezenta. Până atunci, telespectatorii sunt sfătuiţi să citească o carte. Mamă, ce bine că îs anarhist şi marginal şi tânăr şi nu sunt la putere. Vă daţi seama ce haos ar fi altfel?

ps. Tocmai am primit o întrebare pe mes de la radio transilvania: Ce inseamna pentru tine fericirea si ce trebuie sa faci ca sa fii cu adevarat fericit?

Pauză publicitară (III)

Măi, animalelor!, vorba lu Nea Ilici, de ce vă propun vouă, jurnaliştilor, romanul ăsta non-ficţional? Pt. că e mijto, pur şi simplu. Şi iese din limitele genurilor jurnalistice clasice. Deseori, am impresia că o ştire nu prezintă realitatea, ci doar o convenţie palidă a ei. Abordările sunt atât de standardizate (trebuie să se încadreze într-un format trasat de alţii, nu de reporter), încît îşi pierd din farmec. Să dau un exemplu. O conferinţă de presă la Consiliul Local. Toată lumea se axează pe politicienii care vorbesc, cum ar fi normal. Adesea, îmi îndreptam atenţia către jurnalişti (jurnaliste), gagici la vreo 23 de ani care filtrau informaţiile respective. Mă întrebam oare la ce se gândesc, în ce valori cred, cât de repede trebuie să dea informaţiile pe care le scriau indigest de rapid pe laptop, ce competenţe au… Scena era realmente amuzantă, cu oameni la costum, peste 30 de ani, care stau la masa rotundă, cu venituri de zeci şi sute de milioane, segregaţi de jurnaliştii în blugi, flecari şi plictisiţi, cu venituri ce le permite un trai de la o zi la alta. Din punctul meu de vedere, jurnaliştii erau subiectul de la conferinţa de presă. Nu o ştire, ci un reportaj. Notezi impresii, conversaţii şi, bineînţeles, niscai interviuri.

 

Tom Wofe ar fi gândit la fel ca mine, însă cu o detentă mult mai explozivă faţă de bietul său epigon român, cu un stil infinit mai baroc şi imaginativ faţă de moi. Na, acum mă autocitez cu deliciu din Romanul nonficţional, schiţă de teorie şi practică, Editura Bastion, 2009, asta fiind din ciclul – Dacă voi nu mă citaţi, eu mă citez!

 

„Tom Wolfe îi descrie în The Electric Kool-Aid Acid Test pe aceşti „beautiful people” ai festivalurilor contraculturale: radioşi, păr lung, christic, amulete, talismane, veste fluorescente. Decorul este exotic, tînărul hippie şaizecist erupe colorat din altă lume. Unele fete poartă un disc argintiu pe frunte, ce reflectă razele soarelui, refracţiile semănînd cu un curcubeu, alţi băieţi poartă o barbă lungă, semn de decadenţă pentru clasa mijlocie americană (ca în societăţile comuniste, de altfel), ori de „înţelepţire” pentru hipioţi. Asemenea novicilor din ordinele călugăreşti, tinerii care îl înconjoară pe scriitorul Ken Kesey, autorul Zborului…, primesc nume simbolice, menite să reflecte noua identitate: Black Maria, Cool Breeze, Freewheeling Frank, Speed Limit, Hardly Visible etc. Hrana spirituală a iniţiaţilor este, bineînţeles, LSD-ul cu ajutorul căruia hipioţii transcend „the bullshit”: Puterea, Autoritatea şi Funcţia, valori care erau privite drept vechii dumnezei ai ordinii precedente, într-o societate protestantă recent secularizată.

 

Dacă LSD-ul este sacramentul celor care fără menajamente se autoproclamau ludic, asemenea lui Ken Kesey, propovăduitorii unei noi religii, ai unei noi eliberări, atunci rock-ul psihedelic promovat mai întîi de trupa The Grateful Dead devenea noul cor. The Grateful Dead erau caracterizaţi de Tom Wolfe în The Electric… ca avînd un sunet „wholly new and deliriously weird” (p. 223). În celebrele Acid Tests, dirijate de grupul de farseuri The Merry Pranksters (foto) „patronat” de Kesey, se cînta muzică rock, se lua LSD în cantităţi masive, mai ales că pînă în octombrie 1966 mai era încă legal în California. Se aştepta iluminarea sau măcar dezmorţirea induse de băutură, dar mai ales de psihedelice.

 

 

Tom Wolfe povesteşte în romanul nonficţional despre stroboscop şi inovaţia adusă de această tehnologie în percepţia tinerilor. Pentru prima dată la „testele” ce se desfăşurau în felurile săli californiene se folosea stroboscopul, tehnologie accesibilă zece ani mai tîrziu cînd deveniseră deja o obişnuinţă în discotecile din întreaga lume. Stroboscopul distorsionează mişcarea, o face mai puţin lineară şi secvenţială, de aceea pare să fie, sub influenţa LSD, o tehnologie cu proprietăţi magice. Dansul strobat pare extatic, sînii fără sutiene zburdă pe scenă dezinhibat şi provocator, iar braţele dansatorului se multiplică în ochii privitorului în funcţie de ritmul aparatului. Zicala celebră „God is a DJ” trebuie să se fi născut la mijlocul anilor 1960, în sălile de bal din San Francisco – Avalon şi Fillmore. Dumnezeu apare ca simţ extatic (muzică + dans), o divinitate senzuală, postmodernă, sprinţară. Apare ca o celebrare a prezentului. Wolfe scrie că, la un festival de rock psihedelic, Ken Kesey scrie cu umor pe zidul sălii de spectacol: ANYBODY WHO KNOWS HE IS GOD GO UP ON STAGE.

 

Radu Gaciu îşi imaginează, la rândul lui persiflant, cum ar arăta acest Dumnezeu hippie, puternic corporalizat atunci, dar acum, după 40 de ani, ieşit la pensie. Un God is a DJ, al celor de la trupa Faithless, dar post stroboscoape şi post chimicale”.

 

Dracula e clown

Io îmi aduc dinţii de bampir şi pelerina!

Că tot am făcut săptămâna asta o emisiune pe teatru cu Cristian Buricea Mlinarcic şi Raluca Sas Marinescu şi mă simţeam vinovat că mi-s incult, sâmbăta e zi de splălat păcate culturale! Îi mulţumesc Dianei Bunea pentru invitaţie.

doho e scriitor non-ficţional (II)!

Vă mai arăt un fragment din carte, din prima parte, aia exegetică:

Se întrevede în epocă o presiune mediatică nemiîntînită, în special din partea televiziunii (acea „curgere iresponsabilă de imagini şi sentimente”, în cuvintele cercetătorului Raymond Williams), ceea ce creează o fisură în rîndul lumii culturale. Spaţiul public îl invadează pe cel privat şi invers. Aşadar, autorii acestor romane non-ficţionale se lasă şi ei atraşi de stradă, de vîltoarea evenimentelor mediatice. Sunt la antipodul fotografiilor din manualele anilor ’90 de literatură, din liceu, sub care apărea un comentariu stupid: „scriitorul la masa de lucru…”. Consumul în creştere de mass-media dă senzaţia de criză a ficţiunii, lizibilitatea elitistă, înceată şi savuroasă a textului literar face loc vizibilităţii instantanee, de tip mediatic. Criza e provocată, după cum afirma teoreticianul media Marshall McLuhan într-un interviu pentru Playboy, de momentul de trecere de la galaxia Gutenberg la o galaxie electronică, intercondiţionată şi hiperrelaţionată, ce nu ar permite o autonomie individuală prea largă:

 

„Întreaga noastră alienare, întreaga atomizare se reflectă în spulberarea unor valori sociale venerabile, cum sunt dreptul la intimitate şi caracterul sacru al individului, pe măsură ce ele cedează în faţa intensităţii cu care se dezlănţuie circul electric al noii tehnologii, cetăţeanul mediu are senzaţia că i se prăbuşeşte cerul în creştet”.

 

Aşa cum e reprezentat de graficianul Radu Gaciu, colaborator la Exi(S)T, omul vechi e sacrificat pe noua autostradă informaţională. Tăcerile, gândurile lui, sunt acoperite de gălăgia media, autonomia sa personală e shut down de circuitele exterioare. Răstignirea sa mediatică e caricaturală, lipsită de posibilitatea răscumpărării.

globalizarea nimicului

István Szakáts e un tip cam dus cu pluta, dar mijto. Se gandeste la chestii ca globalizarea nimicului si face (anti)reclame despre virginutzii horincii, ca raspuns la virginii din capul alora care au facut spotul cretinoid la Burger King. Pentru ca sunt handicapat tehnologic si nu stiu sa pun pe blog imaginea de pe youtube, gasiti AICI! spotul lui Istvan. Iar AICI! aveti o varianta a spotului de la Burger King.

adi dohotaru: de ce esti patriot si iei apararea morosenilor, doar esti ungur?

István Szakáts: 1. ador Romania! si cu cat calatoresc mai mult (calatoresc extensiv) tot mai mult ador tara asta. 2a. ador morosenii, care sunt specia mea de romani preferati. 2b. am invatat romaneste de la un morosan (salut Liviu B!) si ii sunt etern reconoscator

adi dohotaru: frumos! de ce is morosoneii romanii tai preferati? de la tzuica?

István Szakáts: mi se pare ca morosenii sunt secuii romanilor, ori io ma trag din Miercurea Ciuc… gasesc afinitate cu ei. in 2 cuvinte, au coi!

adi dohotaru: de ce nu e cool reclama celor de la Burger King? doar reclamele nu trebuie sa fie adevarate! morosenii ca tarani traditionali stereotipizati etc.

István Szakáts: buba e ideologica aici… hamburgeru e un “nothing” tipic (a se citi no-thing), un produs delocalizat, care isi pierde intelesul la nivel global, iar tuica e un “something” (a se citi some-thing), un produs care are un inteles intr-un context cultural bine definit

adi dohotaru: nu inteleg de ce si-l pierde la nivel global… peste tot in lume sunt astfel de restaurante, restaurante ce creeaza la o cerere, chiar daca aceasta e stimulata de producatori sau, ma rog, de distribuitori

István Szakáts: hamburgeru e ca o taietoare de unghii chinezeasca ce o iei de pe taraba in piata marasti. ai o idee, dar de fapt habar nu ai din ce e facuta. Ca in reclama, ai o idee la ce se foloseste hamburgerul, dar de fapt ar putea veni si de pe Marte, unde martienii fac TOTAL atceva cu el. e un produs delocalizat fata de contextul initial si astfel isi pierde intelesul (o carte despre globalizarea nimicului gasiti AICI!)

adi dohotaru: ok. in cat timp ai facut filmuletzul?

István Szakáts: sara de la 11 pana la 5 dimineata… si l-am facut astfel: 1) am adaptat cat se poate de fidel textu lor (structura am lasat-o identica, si am inlocuit cat se poate de putine cuvinte (de ex. hamburger cu tarie, whopper cu horinca. 2) am citit textu rezultat in microfonu laptoapei 3) am scos de pe youtube videouri cu americani si am avut grija ca primele doo cadre sa fie din Pittsburgh, Pennsylvania… ca sa hie si correct. si, voala!

adi dohotaru: care e cea mai crunta betie cu horinca? sau nu exista betii crunte cu horinca, e limpede capul dimineata, nu ca la vodka

István Szakáts: ma, ciudat, io nu ma imbat de la horinca… numa ma fac din ce in ce mai vesel, si dupa aia adorm… de la bere, in schimb, ma trotilez urat, si am capu ui atata dimineata!

adi dohotaru: adevar grait-ai! sa fie si educativ interviul!

István Szakáts: da, uite, o alta chestie aci. am trimis linku la agentia ce o produs spotu si uite ce raspuns am primit:

Dear Istvan,

We have received your email in which you indicate a desire to submit to us unsolicited ideas for our consideration. For a number of legal reasons, our agency policy cannot review your ideas.

Thank you for you interest in our agency and our work! Good luck in your endeavors.

István Szakáts: am ras si cu curu

adi dohotaru: [ma rad] poate is mijtocari gagiii la un nivel super tare

István Szakáts: mai… nu cred… io cred ca candva au platit un ditai avocat care i-a nascut textu asta, care ii exonereaza de orice “furt de idei” sau asa ceva. uita-te cat de precaut e formulat. asta e mana de advocat, tre sa reconosti. na, dar ziceam… ceea ce e ce mai cool pentru mine, e ca: la cat de creativi si inovativi se dau, cica se lanseaza intr-un mediu ca youtube. insa sunt incapabili sa produca discursul valid in acest context, deoarece sunt legati de paru capitalizmului cu lantu, pe veci si nu risca lozu