“îmi ţiuie urechile de atâta linişte”

Mihnea Măruţă este îndeajuns de generos pe blogul lui încât să propună un poem pe zi. Intru şi eu în leapşa lui, însă cu zgârcenie, întrucât voi posta doar un poem pe săptămână. Ca să mă menţin şi într-o zonă jurnalistică (deşi unii spun că nu aş fi jurnalist), voi invita în campus poeţi tineri, contemporani, şi voi publica un scurt interviu cu ei.

|POEZIA SAPTAMANII PE LITERNET|
—> Ce liniste

Nu credeam ca vom ajunge in sat.
Mergeam prin soarele insuportabil
pe un desert infipt in carosabil.
Un caine latra incins
si frica ne-a cuprins.
Dar glasul continuu al mamei tale
ne tinea talpile in miscare.
“Ce liniste e aici”
Spunea cineva
“Da ce placut ce liniste”
raspundea mama ta.
Glasul continua
nu se oprea
descria
tot ce vedea.
“Ce liniste e aici”
Spunea cineva.
Tu nu auzeai
cautai
trifoi
cu patru foi.
“Ciudat ca aici nu gasesc
aici niciodata
nu pot lucra.”
“Pacat ce liniste e aici”
Spunea cineva
“Imi tiuie urechile
de atata liniste”.

– Dripal–

No Comment

Depolitizarea SRR-SRTv: Cine-si mai face iluzii si care sunt solutiile

de Camelia Moga HotNews.ro

 

Cristian Topescu, jurnalist TVR si senator PNL:

Am indeplinit in TVR functii de la reporter simplu pana la director general adjunct. Am lucrat sub 16 presedinti – directori generali in 35 de ani. In toata aceasta perioada, televiziunea romana a fost, este si imi permit sa anticipez ca va fi in continuare politizata. Daca nu prin cenzura, atunci prin autocenzura. Presiunea politica intotdeauna s-a manifestat, indiferent ce guvern a fost la putere, pentru ca TVR este un vehicul electoral foarte important. S-a dovedit lucrul asta in diferite campanii.

Sunt membri in Consiliul de Administratie, la ora actuala, in TVR care habar nu au de ce inseamna televiziune, cum se face o emisiune. Ridica mana, voteaza, in functie de interesele algoritmului politic. Nu-mi fac iluzii ca vom ajunge sa avem un CA format din profesionisti, cunoscatori ai fenomenului.

Marian Voicu, jurnalist TVR, membru in Consiliul de Administratie al TVR:

Radioul si televiziunea publica sunt ca fetele de pe centura care asteapta sa vada care va fi urmatorul client (presedinte-director). Daca au parte de un “peste” bun, care nu le “bate”…

Publicitatea reprezinta 15% din venituri si este in scadere. Iar banii care vin de la buget sunt foarte putini (60% din persoanele publice sunt scutite de plata taxei) si o parte din ei merg spre construirea unor sedii noi.

TVR-ul este pe deficit in momentul asta. Daca legea falimentului ar functiona si in TVR, ar trebui sa fie in faliment demult.

Christian Mititelu, membru CNA si director al BBC Romania, pana la inchiderea postului in august 2008:

Nu se vorbeste niciodata de controlul pofesional. Pe dumneavoastra cine va impiedica sa fiti mai profesionisti, legea?

Detalii, AICI!

„50 de cenţi în bani străini” la galeria UAD

Iaca încă un afiş găsit în Campus. Şi tot astăzi de la 6, în Insomnia, Dorel Găină expune în mod surprinzător desene & texte şi nu fotografie. Ne vedem la ambele expoziţii!

Expoziţia de grafică „50 de cenţi în bani străini”, ce aparţine artistului mexican Benito Cabañas, se deschide azi, de la ora 18.00, la galeria Casei Matei, aparţinând Universităţii de Artă şi Design. La deschiderea expoziţiei vor participa Rodolfo Herrera Saldaña, însărcinat cu afaceri culturale la Ambasada Mexicului din Bucureşti, şi Carlos Carmona, masterand în anul I al UAD Cluj-Napoca. Absolvent al cursurilor Universităţii “Universidad de las Américas” din Puebla, Benito Cabañas este în prezent designer grafic şi director al Agenţiei “Abracadabra”. De-a lungul anilor a obţinut numeroase premii printre care „Quorum”, „Coup de Coeur”, ş.a. Lucrările sale de grafică au fost expuse atât în expoziţii personale, cât şi colective organizate în Mexic, Franţa, România, Ucraina, Federaţia Rusă, Belgia şi Slovacia. „Dacă am putea crea un neologism folosind cuvintele «artă şi desen», am putea spune că Benito Cabañas este un «artist-desen», care prin munca sa zilnică face dovada faptului că munca constantă este un element indispensabil subsumat determinării de a atinge obiectivele pe care astfel de oameni şi le autoimpun. El ne surprinde plăcut cu opere pline de conţinut simbolic dedicate şi dirijate către un public doritor să primească mesaje cu imagini pozitive şi frumoase”, spune José Lazcarro, artist plastic.

 

literatura a murit, trăiască literatura!

Enjoy! Am scris articolul în Ziua de Cluj cu scopul de a promova, pe cît posibil, mişcarea SdC. Barul are destule încăperi şi ar putea susţine mult mai multe persoane. Nu uitaţi, puteţi veni cu o carte în fiecare lună, în ultima duminică, de la ora 15.00. Detalii pe http://schimbdecarti.ro/.

Intertitlu: Zeci de tineri clujeni se întâlnesc la sfârşitul fiecãrei luni, duminicã dupã-amiaza, într-o cafenea din centrul  oraşului ca sã facã schimb de cãrţi şi impresii.

Lead: Literatura a murit, trãiascã literatura! Sunt unii  care se lamenteazã în cor cã tinerii nu mai citesc literaturã, cã ar fi prea interesaţi de artele vizuale, care ar sãrãci spiritul şi imaginaţia, dar iatã cã editurile vând, în ultimii ani, carte mai mult ca niciodatã, iar întâlnirile literare, cel puţin la Cluj, sunt destule. Cu toate cã fenomenul este de nişã.

Mai multe puteţi citi AICI (îi mulţumesc Oanei Horincar pentru foto)!

Dacă tot vorbim de întruniri literare, de departe cea mai interesantă care se ţine în Cluj este, din câte am auzit, cea moderată de Ştefan Manasia în Insomnia. La o parte cu atmosfera prăfuită de la cenaclurile instituţionale ale Casei Municipale de Cultură sau ale Casei de Cultură a Studenţilor care îngroapă literatura cu tonul lor emfatic, cu împleticelile acelea gângave de metafore înşiruire de tineri “sensibili” (am fost o dată de curiozitate şi m-am crucit)! Eu renunţ la emisiunea de miercuri, de la radio, şi dau o reluare pentru a prinde măcar o dată cenaclul. Va citi Rareş Moldovan.

Scriitorul s-a născut la 11 iunie 1976 în Cluj. A studiat la Facultatea de Litere a UBB şi la Universitatea Naţională a Irlandei, Maynooth. Actualmente, e lector de literatură engleză. Colaborator al revistelor de cultură Tribuna, Familia, Vatra ş.a. A tradus Chuck Palahniuk (Bîntuiţii), Harold Bloom (Anxietatea influenţei) etc. A publicat volumele de versuri Seara artificierului (2000) şi Skycam (2007). În 2007 a primit premiul de poezie al revistei Tribuna.

anemia în spaţiul public

Am scris în Ziua de Cluj un articol  într-o viziune triumfalistă iniţial, dar pe care am deturnat-o spre zone mai critice apoi. E vorba despre plusurile Clujului, oraşul cu cea mai mare vitalitate culturală (la mare distanţă) după Bucureşti. Dar la minusuri am pune că e oraşul în care Consiliul Local dă mai puţini bani decât media pe ţară pentru cultură. E paradoxal, dacă ne mândrim că suntem un oraş universitar, iar majoritatea oamenilor cu funcţii au predat ori predau la universitate (Funar, Boc, Apostu). Mai multe aflaţi aici! Discuţia poate fi mai largă, dar aici eram limitat de număr de semne şi timp.

Rariţa Zbranca Szakats (foto via Sabin Borş) critică pertinent în articol şi pe blog-ul pe care l-a iniţiat alături de alţii lipsa unui dialog în spaţiul public vizazi de politicile culturale implementate de autorităţi. După cum veţi vedea şi participarea pe blog e cam leşinată. Să fie vina autorilor sau a voastră, făţarnici cetitori, inhibaţi la ideea unei participări serioase în spaţiul public şi formaţi într-o tradiţie a unei comunităţi anemice la problemele ei, unde deciziile se iau mai tot timpul “de sus”? Blogul se numeşte http://www.sectorulcultural.info/.

teatru social-politic

Comunicat de presă

Cluj Napoca, 20 februarie 2009

 

Teatrul de Păpuşi Puck, director Mona Chirilă, lansează oficial secţiunea de teatru pentru adulţi şi tineret „ NOCTURNE Social – Political Theatre” şi a site-ului www.nocturne.ro .

 

În data de 20 februarie 2009, de la ora 19, publicul clujean va avea ocazia să participe la un spectacol – eveniment care promovează noul concept al secţiunii pentru adulţi şi tineret a teatrului Puck. Evenimentul este urmat de premiera spectacolului „Femeia ca un câmp de luptă” de Matei Vişniec, în regia Monei Chrilă.

 

„Reprezentaţiile din cadrul NOCTURNE Social-Political Theatre îmbină tainele şi fantezia teatrului de animaţie şi de păpuşi cu tehnicile „teatrului mare”, afirmându-se ca teatru cu teză.

Teza: Teatrul Social-Politic. Proiectul Nocturne nu promovează o ideologie, ci investighează modul de organizare a relaţilor în societatea contemporană.

 

Teatrul Puck doreşte să transforme acest proiect de teatru experimental într-o fabrică de spectacol vivant, cu mecanisme care să proceseaze şi să asambleaze repertoriul autentic contemporan, pentru a dezvălui lumea pe care noi, oameni ai scenei sau spectatori, o travesăm în momentul actual.”

 

Noua direcţie a secţiunii Nocturne este susţinută de lasarea site-ului oficial www.nocturne.ro . Având un puternic impact vizual, site-ul urmăreşte, mai mult decât informarea „la rece” a spectatorilor, stabilirea unei complicităţi artistice cu publicul. Spectatorul este invitat să acceseze pagini diferite pentru fiecare spectacol în parte, care cuprind cronici, fotografii şi imagini video din acel spectacol; de asemenea, spectatorul va avea la dispoziţie informaţii privind programul de desfăşurare al spectacolelor din cadrul NOCTURNE şi echipa teatrului Puck. Identitatea (logotipul) şi concepţia grafică a site-ului aparţin lui Cristian Luchian, iar copyright-ul Ancăi Doczi.

 

„Proiectul NOCTURNE işi propune să analizeze în fiecare an o situaţie social – politică diferită. Dacă anul 2008 a fost rezervat investigaţiei sistemului comunist, în 2009 vom dirija analiza spre politicile feministe, statutul femeii în peisajul balcanic, metamorfozele sociale ale femeii est-europene”

 

Nu este de loc întâmplătoare alăturarea, în cadrul acestui eveniment, dintre cele două spectacole: lansarea proiectului NOCTURNE şi premiera spectacolului „Femeia ca un câmp de luptă” - primul promovează tematic şi conceptul pe cel de-al doilea. Spectacolul „Femeia ca un câmp de luptă” , din distribuţia căruia fac parte Dana Bonţidean şi Anca Doczi, se încadrează perfect direcţiei pe care regizoarea şi directorul Mona Chirilă a impus-o în acest an secţiunii Nocturne.

 

 

 

 

O după-amiază cu prietenii (II)

Mai jos aveţi prima parte a textului despre Clujul în 2030 (17 februarie). Sper să vă placă şi a doua:

- Fain, dar mi-ar trebui şi ceva pe zona negativă. Se vinde mai bine, oricum!

- Clujul e îmbâcsit de clădiri, o bolboroseală gigantică, cu mari dezordini sociale, începe Ovidiu…

Şi mâna dreaptă a lui Ovidiu începe să facă a thriller ieftin, pe măsura vorbelor apocaliptice, ca şi cum ar avea un cuţit şi mimează lovituri repetate în umărul lui Tibi.

- Dă-i, dă-i, îi spun!

- Lumea nu mai respiră în Noul Ev Media al anului 2030, oamenii se înghesuie anapoda unii în alţii.

- Mă, asta nu pot să o notez pentru ziar, doesn’t make any sens, man!

- Bun. Ovidiu vorbeşte mai rar, ca să pot nota atent: oraşul e supraaglomerat, te sufoci în el. Dacă nu s-au tribalizat, să provoace dezordini, oamenii s-au robotizat. Singurele lucruri pe care îi interesează e să fie în profit, să aibă un câştig din relaţia cu celălalt, nu mai există relaţii dezinteresate. De aceea, şi cafenelele au dispărut. Nu mai e loc de discuţii… doar de discoteci, gagici holografice îţi dansează foarte ieftin în poală, proiectează Ovidiu.

Băieţii sunt toţi în film. De obicei, săream la poveşti de la una la alta, dar acuma i-a prins subiectul. Nu erau nici aşa scrobiţi, cum se mai întâmplă încă la noi cu oamenii când porneşti un reportofon sau o cameră de filmat şi ştiu că o să fie înregistraţi exact, dar nici aşa dezorganizaţi, cum s-ar fi întâmplat dacă eram fără carneţel. Mă uit la carneţel şi mă distrez. Mi l-a dăruit o prietena franţuzoaică, Michelle. E un carneţel la vreo 40 de lei: Moleskine, firmă celebră cică. Pe prospect scria că Moleskine a fost folosit de Hemingway pentru primele drafturi din scrierile sale, iar Picasso îşi făcea schiţele. Prin carneţel, Michelle mă încuraja să mă apuc serios de scris. Cu toate astea, carnetul era plin de numere de telefon şi de notiţe mărunte, ilizibile, de la diverse terenuri.

- Ok… arborez o mină vag profesională. Într-o variantă distopică, în ce măsură va avea probleme oraşul cu forţa de muncă venită din afara UE?

- În varianta asta, Clujul va fi un megalopolis economic, intră în joc Ovidiu. Dar într-o zonă de forţă de muncă semispecializată, migrantă şi nu în zona de servicii. Imigranţii care au reuşit să-şi cumpere case vor rămâne. Dacă sunt şomeri, vor fi probleme sociale. Furturi, mizerie… Cu lupte ale mafiile chinezilor, arabilor, negrilor… lupte între ei, împotriva băştinaşilor români şi maghiari…

- Băştinaşi care se coalizează, îl întrerupe Tibi. Polarizarea socială e extremă. În blocurile comuniste vin imigranţii. Românii s-au îmburghezit, s-au mutat la periferie, la case, sau în blocurile noi din Lomb. Ai noştri nu mai acceptă slujbele, după cum spun englezii, 3D: Dirty, Difficult, Dangerous. La astea sunt înhămaţi imigranţii. Măi, io am stat şi la Strasboug şi în alte oraşe mari din Occident. Şi se întâmplă că astea rămân ale imigranţilor şi săracilor. Bogaţii se retrag la periferii, înconjuraţi de paznici şi de garduri înalte. Clujul în 2030 va fi ca Sao Paolo acum: bogaţii merg cu elicopterul de la lucru acasă în penthouse, nu mai iau maşina pentru că ştiu că vor fi jefuiţi, îşi încheie Tibi scenariul sângeros.

- Bun, mi-ar mai trebui ceva în zona de ecologie, dar nu neapărat scenariu ca la îndrăgostiţii de sub Someş ai lui Tibi, ori elicopterele bogaţilor… Nu ştiu, în zona mai realistă, de prognoză, spun eu.

- E gargară asta cu creşterea nivelului de trai şi creşterea conştiinţei ecologice. După ani şi ani de activism la Roşia, eu am devenit cam pesimist: cred că problemele sociale se vor acutiza. Dacă toată ziua îţi baţi capul unde găseşti cartofi mai ieftini ca să îţi mai rămână un ban, atunci nu-şi mai bate capul nimeni cu problemele de mediu. Nivelul de consum, ca şi acum, e nejustificat de amplu în 2030. Totul se transformă în gunoi. Oraşele vor fi mormane gigantice de gunoaie. Uite, într-o variantă distopică şi nu prea, îmi imaginez că la Roşia Montană se face turism de masă. Degeaba ne-am luptat noi acolo dacă în 2030 sunt blocuri-hotel. Natura e parc, verdeaţa se vinde bine! Casele vechi ale Roşiei au dispărut, sunt păstrate câteva, dar nu sunt vii, sunt muzeu, tună ecologistul, în cea mai vândută litanie, dar îndreptăţită, oricum, îmi spun eu – Apocalipsa după Eco…

- Oau, e Industral Moloch, man! zice Tibi.

- Uite, în varianta asta, văd şi un oraş dezarticulat, continuă leapşa Victor, cu un trafic-ambuteiaj de dimineaţa până după-amiază. Multinaţionale construiesc în pădurea Hoia, care devine Parcul Industrial Hoia, şi spaţiul verde e poză de pe ilustraţiile din trecut. Cel mai mare bai e că ne-am distrus cadrul natural – Făget, Cheile Baciului, Hoia, parcurile din oraş, din cauza lăcomiei investitorilor. Cum s-a întâmplat cu Parcul Tineretului din Gheorgheni. O să se meargă la 30-40 de kilometri ca să găsim o pădure, nu ca acum în câteva minute. Clujul încearcă să contracareze poluarea prin construcţia unor centrale eoliene, dar le fac la Beliş şi Mărişel, care sunt cele mai importante habitate naturale din judeţul Cluj. Oraşul e harababură, verticalizarea construcţiilor e complet aleatorie, autorităţile sunt depăşite. Apoi, nuş, uite… avioanele zboară chiar deasupra oraşului tot pe aeroportul din Someşeni. Zgomotul e infernal, oraşul înconjoară aeroportul, schiţează arhitectul oraşul în varianta sa sumbră.

- Acuma îmi venea o fază, începe Dan. Oraşul e aşa poluat în 2030, aşa cum şi e deja, încât oamenii merg pe străzi doar cu mască de gaze. De fapt, oamenii trăiesc în capsule şi înghit capsule ca să supravieţuiască. Lucrează underground ca şobolanii, pentru că aerul e prea periculos. Iar spitalele sunt supraaglomerate. În 2008, sunt liniştite comparativ cu viitorul. Partea bună e că oamenii nu se vor mai îmbolnăvi de cancer la piele, dar asta pentru că oraşul e aşa de plin de smog, iar soarele nu mai pătrunde, e un soare fără bronz.

Gizi vine cu nota de plată. Se uită distrată la Dan în timp ce acesta povesteşte.

- Gizi, uite băgăm la greu barinstorming pentru un articol de-al meu despre Clujul în 2030. Nu-ţi dai şi tu cu părerea despre cum o să arate oraşul mai încolo?

- Despre ce anume?

- Păi, nuş, despre sporturi n-am prea povestit, spun eu.

- Hm, ieri m-am uitat la un documentar super fain despre parkourism, spune Gizi amuzată.

- Despre ce? întreabă Tibi.

- E un sport care s-a dezvoltat în oraşele din Franţa în anii ‘90 şi apoi în restul lumii. Sunt atleţi care sar acrobatic de pe un bloc pe altul, pe ziduri, terase, scări, îi explică Ovidiu.

- A, da, am văzut pe Tub, zice Tibi.

- Şi eu am făcut atletism când eram mică, la Sfântu Gheorghe, unde e bază de atletism foarte bună, îşi continuă Gizi povestea. Iar dacă o să fie Clujul cum ziceaţi voi înainte, fără spaţii de mişcare, atuncea, în loc de fotbal, parkourismul o să devină sportul naţional, râde Gizi. Uite, construcţiile o să fie atât de adunate unele în altele că după-amiaza o să vină lumea la bar sărind de pe un acoperiş pe altul şi nu de la baschet ca voi acuma. Ioi, şi seara poliţişti parkourişti vor opri practicanţi beţi, care vor să ajungă la terase de pe o clădire pe alta… Îi vor opri ca să nu se rănească, se distrează Gizi.

Face semne cu degetele în galop pe acoperişurile din jur, iar noi îi vedem pe parkourişti sărind, în timp ce soarele e spre asfinţit. Plătim berile. Băieţii merg spre căşi, să facă un duş şi să pape câte ceva, apoi se întorc la dans în Fire. Mai puţin Ovidiu căruia nu îi place să iasă şi preferă să buchisească. Vine şi Gizi cu nişte prietene când i se termină programul. Îs amărât că nu merg cu ei noaptea. Luni scoatem ziarul, iar eu trebuie să-mi scriu articolul. O să folosesc puţin din ce mi-au zis băieţii, că îmi trebuie nume grele, din star system-ul local. Victor, Dan şi Tibi o iau spre Piaţa Muzeului, iar Ovidiu cu mine mergem la staţie, pe Memo. Nu vorbim. Mă gândesc la un Cluj foarte utopic, turistic, cu sute de blocuri pictate. Frescele din Mărăşti, Gheorgheni, Mănăştur… Iar autocarele de turişti occidentali se înghesuie să vadă planul experimental al Primăriei clujene început în 2020. Se înfiinţase o secţie specială de graffitti la Arte Plastice cu profesori grafferi olandezi şi britanici… Banksy e şef de catedră şi coordonează lucrările de pe blocuri. Cam mainstream pentru el, dar îmbătrânise şi i se păruse super ţăcă ideea să predea la Cluj. Mi-ar mai trebui şi ceva conflict, tensiune serioasă, ca să-mi vând povestea… Ok, nu te mai gândi, îmi spun, la chestii prea far out, mai ales că trebuie să îi sun mâine, că aşa se face, pe politicieni, funcţionari, ceva universitari şi apoi mă iau oamenii cu declaraţii responsabile despre viitoarea metropolă clujeană multidezvoltată… În drum spre staţie, înainte să o cotim la dreapta pe Memorandumului, ne întâlnim cu profesorul Petcan. Ce mai faceţi, ce mai facem, politeţuri, bună dispoziţie instant în preajma lui, mai ales că e un intelectual foarte viu, imaginativ. Îi zic de articol, mai ales de partea distopică:

- Nici nu mai trebuie să îţi imaginezi 2030, cu utopia negativă. Realitatea e cea mai puternică distopie, o conţine, spune pe fugă profesorul Petcan. Scrie de partea pozitivă!

 

cartea ca ţâţă pură şi ejacularea de cuvinte!

“Ana Pauperiana mă provoacă să îmi analizez sau măcar formulez ritualurile de citit, leapşă la care mă gândesc demult şi pe care azi consider că pot să o iau în braţe pe de-a-ntregul. Pentru că azi, după ceva timp, mi-am reactivat ritualurile de citit, şi mi-am adus aminte cum fac asta”.

Citiţi mai multe pe blogul Corei, care e zdranga rău de tot! Ce vedeţi mai jos am răspuns eu niţel exaltat & turburat  şi vă invit şi pe voi să intraţi în hora asta de iele!

Vai, mi-ai dat idei de articol cu postul tau. Hm, imi place sa citesc in pat, sub o plapuma groasa, la caldurica, unde imi motrosesc picioarele cateva minute, pana se incalzesc. Prefer berea in locul ceaiului si trebuie neaparat un pix si un carnetel langa, ca ma tem ca as pierde ceva si neaparat, neaparat trebuie sa notez.

Citesc in parcuri (prima)vara si intrerup des lectura ca sa ma uit la oameni cum trec. Si vad funduri pe care le musc hulpav cu privirea, maini, sani, fetze… Si suprafetele sunt atat de frumoase dupa ce incerci o hermeneutica mai mult sau mai putin stangace asupra unui text!

Apoi, ar mai fi curtea din Casa Matei, vara, cu cate un intrus-turist din ani in pasti. Imi e greu sa ma concentrez in timp ce dau foaia lenes pentru ca e o fata langa mine si as vrea sa ii mangai parul. Imi asez capul in poala ei si uit de carte. Hm, oare textele nu se deosebesc de carne? De ce imi vin incrucisarile astea in minte?

Ar mai fi pe autobuz, cu urechile infundate in castile-caciula, ochii atintiti catre jocul acela de spatiu alb si litera neagra, iar demarcatiile sunt atat de clare, spre deosebire de griul asta de pe geam, de pe hainele FUBU REX ale oamenilor. Daaa, cartea e tzatza pura, iar eu as ejacula acum cuvinte dupa cuvinte!

„G 4” la Muzeul de Artă

Redau integral articolaşul meu despre expoziţie. În ziar a intrat trunchiat, din cauza reclamei. Acolo e un articol mediocru, pe blog, în schimb, sunt Benjamin şi  mici povestioare care ies din şablonul media. Faceţi o comparaţie. AICI e textul din ziar!

La Muzeul de Artă s-a deschis expoziţia itinerantă „G 4” a patru artişti plasticieni din Bucureşti. Membrii Uniunii Artiştilor Plastici din România, Traian Boicescu, Gheorghe Gogescu, Viorela şi Vintilă Mihaescu, îşi expun lucrările de pictură, acuarelă, tapiserie şi grafică digitală până la începutul lunii martie, după ce expoziţia a rulat până acum la zece muzee din ţară.

Artiştii de vârste apropiate nu au neapărat o viziune de ansamblu comună. „Fiecare are lumea lui, deşi există o unitate în diversitate, printr-un standard profesional asemănător”, spune Gheorghe Gogescu, care a venit pe lângă picturi cu nişte lucrări de tapiserie într-o zonă decorativă. „Am conceput diverse forme pe computer, apoi formele le-am transpus pe lână, pe care am răsucit-o pe mici baghete de carton”, descrie modul în care şi-a construit lucrările artistul bucureştean.

„Artele decorative sunt considerate acum minore, însă în Antichitate nu exista formula asta de artă minoră, din simplul motiv că toate artele se intergrau cultului religios şi aveau un rol ritualic. Erau astfel o parte din întreg”, spune artistul. Gogescu taxează artele mai noi, fotografia, afişul şi artele multimedia, ca fiind adesea propagandă, datorită multiplicării lor în slujba politicului. „Adesea, suportul devine mai important decât mesajul”, crede artistul plastic. Artele noi şi-ar fi pierdut aura şi unicitatea, spre deosebire de artele tradiţionale, crede el.

Lui Vintilă Mihăescu nu-i place să explice ceea ce pictează, ori să scrie despre arta sa (foto). „Dacă aş fi ştiut să scriu, mă făceam scriitor, nu pictor”, spune el. „Uite, mi s-a întâmplat la o expoziţie în ‘85, în Bucureşti. Erau doi tineri care se plimbau, se tot uitau şi apoi vin la mine. «Noi ne dăm seama că ne place, dar nu înţelegem de ce ne place», zice bărbatul. «Ea e soţia ta?», întreb eu. «Da», zice. «Şi îţi place de ea?». «Da, desigur!». «Dar de înţeles, aşa-i că nu o înţelegi totdeauna? Ei, aşa-i şi cu arta»”, încheie artistul bucureştean.

Clujul în 2030

E prima mea bucată de proză (semificţională), aşa cum v-am spus într-un post anterior. Face parte din volumul “Clujul din cuvinte”, editat de Irina Petraş şi care conţine poveştile despre Cluj a nu mai puţin de 111 scriitori. Cartea va fi lansată la sfârşitul lunii februarie. Public acum prima parte şi sper să aveţi chef să răsfoiţi textul întrucât postul e cam lung. Şi cine vrea să postească la atâta belşug şi ispită de informaţii disparate, mai ales când ştii că postul tău e oarecum mediocru, de începător, nicidecum aşa spiritualizat, cum ai vrea. Personajele de aici nu sunt aşa greu de descoperit în realitate, mai ales că povestea are la bază două articole din Cetăţeanul Clujean despre Clujul utopic şi distopic al viitorului. Enjoy:

 

Ne îndreptăm spre cafeneaua Aux Anges, de lângă Casa Matei. E sâmbătă după-amiază, sfârşitul verii. Jucasem baschet înainte, în curte la Bălcescu, iar acum ocupăm doar noi balconul cafenelei. Suntem transpiraţi, dar nu foarte tare. Tocmai am comandat bere. Cred că în ultimul timp baschetul e, mai degrabă, pretext pentru bere. Nicio fată la masă, doar noi, băieţii: Victor, Ovidiu, Dan, Tibi şi cu mine. În formatul ăsta, ne întâlnim o dată pe săptămână la mişcare. În liceu, la Coşbuc, eram în echipa de baschet a şcolii. Dup-aia, fiecare pe drumul lui, pe la facultăţi complet diferite, de la Jurnalism (cazul meu), la Arhitectură ori Filosofie… dar de întâlnit ne-am întâlnit constant. Poate că ţinem legătura şi pentru că suntem toţi născuţi în Cluj, într-un oraş plin de alogeni, şi părinţii noştri se ştiu. Unii dintre noi ne vizitam cu părinţii de când eram mici.

 

Ne-am instalat pe balcon. Auzim un chitarist în depărtare. Falsează uşor, dar e ok. Cântă niţel în broken english un Bob Dylan. Îi salutăm pe trecătorii de pe pietonală, ca şi cum am fi într-un sat. Şi e sat că pe terasele din apropierea Casei Matei, cum mergi spre Piaţa Muzeului, vin cam aceeaşi oameni pe timpul verii. Majoritatea sunt clujeni, pentru că studenţii sunt plecaţi în vacanţă.

 

Sunt într-o pasă cam proastă. Şeful săptămânalului Cetăţene!, Niki Dumboveanu, mi-a cerut să scriu un „reportaj” despre o firmă de produse medicale. Am mai văzut reportaje dintr-astea la noi în ziar. Oamenii dau bani buni la publicaţie, nu apare „P”, iar reporterul nici măcar nu ia bani în plus pentru ceea ce e de fapt publicitate. Nu l-am refuzat direct ca să nu îl enervez. Am tot tergiversat-o. Ultima oară când a încercat să aducă în discuţie subiectul ăsta, i-am spus că lucrez la un material super tare despre Clujul în 2030, o variantă utopică şi alta distopică. Dar n-am lucrat mare lucru. Vară, prieteni, cafenele, cărţi de citit! Pe mâine trebuie să dau prima parte a articolului. Nu e aşa greu, câteva personalităţi să-şi dea cu părerea, niscai voxuri şi cu asta am terminat. Numai că poate să pice nasol, cum a fost cu prefectul, pe care îl sunasem şi se apucase să-mi anunţe super sec viitorul cincinal: „Clujul în 2030 va fi un oraş care va ţine la blazonul său multicultural, cu universităţi puternice, o metropolă multidezvoltată…”. Ok, nu-i nimic, mi-am zis, îl aranjăm din condei.  

 

Gizi vine cu berile. Secuianca e studentă la Actorie, secţia maghiară, blondă, cu păr cârlionţat, pomeţii ridicaţi. Are nişte ochi verzi superbi, e mignonă, cu dinţii albi, mici şi ascuţiţi. Cu toţii i-am văzut sânii zburdând prin alte baruri. Excelentă dansatoare în Fire, noul Music Pub, cu mişcările ei rapide, ce îi arcuiesc fundul. Aici, în Aux Anges e liniştită, nici nu are încotro pentru că, de regulă, din boxe se aude un etno jazz domol, în surdină. Ne zâmbeşte. Îi zâmbim. Scurt moment de reculegere, în timp ce o privim cum se întoarce la bar.

 

Bem bere, fumăm, din când în când mai facem cu mâna la câte unu pe stradă. Scot carneţelul şi pixul:

-          Băi, poate mă ajutaţi la un articol pentru ziar, despre Clujul în 2030, o variantă pozitivă şi alta negativă, am nevoie pentru vox-pop şi poate aşa mai îmi vin unele idei.

-          Hehe, aşa job mi-ar plăcea şi mie, doar prin cafenele şi baruri, spune Tibi Csutak, care lucrează la o firmă de IT şi are o muncă de super geek.

-          Las, că ţie măcar îţi iese şi banu, îi zic.

 

Mă întorc cu privirea spre Victor Ştefănescu. E cel mai mare dintre noi. Are 28 de ani, cu trei ani mai mare decât mine. Lucrează ca arhitect şi, în ciuda vârstei, e bine văzut în mass-media clujeană, chiar dacă nu e cel mai bine plătit. Asta pentru că a ales să lucreze mai mult pe proiecte publice şi nu private. Victor e unul dintre cei care au proiectat schimbările din Piaţa Muzeului, cu pietonala şi caldarâmul medival. Îi place ideea articolului. 

-     Ok… Hai să vedem. În 2030, autorităţile organizează Jocurile Olimpice de la Cluj, într-o metropolă cu peste un milion de locuitori, spune Victor.

-          Mă, Olimpiada e de-abia în ‘32, calculează Tibi.

-          Nu contează, noi o face în 2030, i-o taie Victor.

Vede că notez, îşi ia un aer serios:

-    Un oraş trebuie să aibă un obiectiv major, pentru că asta oferă oamenilor un scop comun. Investiţiile în infrastructură ar fi astfel gândite cu atât mai raţional, pe termen lung.

-          Clujul are o autonomie administrativă lărgită, schimbă Tibi ideea. De fapt, trăim într-o Românie descentralizată, a autonomiilor regionale.

-          Asta nu merge la şef, băi, ungure! Ştii că mie îmi plac fazele astea federaliste, dar trebuie altceva, îl întrerup.

Tibi se enervează iniţial, dar o dă apoi pe un scenariu SF. E înnebunit după Asimov, iar înainte să intrăm în Îngeri îmi tot povestea despre Omul cu desene, a lui Ray Bradbury, din colecţia Cotidianului.

-          Pământul este în proporţie de 70% apă, mediu pe care nu îl exploatăm deocamdată cum trebuie. Pământul va fi pe atunci suprapopulat. Chiar şi Europa, datorită imigraţiei. Oricum, deja în unele ţări din vest imigraţia e mult peste creşterea natalităţii! Aşa că se vor dezvolta nişte tehnologii care o să le permită oamenilor să respire sub apă, în lupta noastră pentru a găsi mai mult spaţiu. Hehe, îndrăgostiţii care se plimbă de mână în 2008 pe faleza Someşului, se vor plimba sub râu în 2030. Vor fi două tipuri de roboţi: roboţii-roboţi şi oamenii-roboţi, care vor prelua o parte din sarcinile noastre fizice…

În continuare, sare de la una la alta… despre unele chip-uri fabricate de armata americană care sunt, de fapt, ceva implanturi pe creier pentru acumularea de informaţii noi, apoi de detectoare de gânduri pentru când mergi cu maşina şi dai comenzile din creier şi nu mai trebuie să apeşi pe pedale…

-          Dar, ştiţi, aceste aparate sunt de fapt nişte Big Brotheri varianta soft… Gîndiţi-vă că au montat detectoarele de gânduri într-o cofetărie pe motiv că nu mai vor să pună un om să facă munci aşa de rutină. Iar aparatul ghiceşte ce prăjitură vrei, dar, aici intervine problema morală, duce arătătorul în sus Tibi. Dacă aparatul te manipulează spre produsele unor multinaţionale cu multe E-uri, spre prăjiturile cu cel mai bun marketing de pe piaţă şi dacă…

Nu mai notez, oricum n-am înţeles mare lucru că vorbea cu mulţi termeni tehnici. Toată lumea îl urmăreşte distrată cum mai mult îşi gesticulează ideile decât le vorbeşte. Dan Verdeş intervine salvator pentru noi, umaniştii, cu un SF minimalist, descărcat de tehnologii:

-          Da, va fi o bătălie pentru timp. Şi mai tare ca acum. Din cauza asta, îmi imaginez că vom trăi tot mai mult în spaţii virtuale, pentru a câştiga timp şi chiar şi spaţiu. Sunt la firmă la şedinţă, dar, de fapt, sunt la mine acasă, şi se creează holografic o cameră virtuală de şedinţe, intră într-un alt film Dan Verdeş.

Are o firmă de consultanţă în afaceri şi e activist ecologist. Dan e înalt, pivotul nostru la echipă. Descrie oraşul cu gesturi blânde:

-          Apoi, e un Cluj cu grădini suspendate. Clujenii sunt încurajaţi să aibă grădini şi parcuri pe acoperişurile blocurilor prin scutirea de impozite. Nu mai există gunoaie la periferii. Iar dacă mergi la supermarket cu PET-uri, primeşti bani pe ele, aşa cum se întâmplă deja în unele oraşe din Occident. Oamenii folosesc masiv transportul în comun şi îi dispreţuiesc pe cei cu maşini personale. Uite, şi eu am acum maşină, dar nu vin cu ea la lucru, pe Avram Iancu. E prea mare aglomeraţia. Deja, în Occident, sunt oraşe unde patru vecini care merg în aceeaşi zonă la lucru folosesc maşina unuia dintre ei, prin rotaţie. Poluează mai puţin, traficul nu e aşa blocat când gândesc mai mulţi în acelaşi fel, zice Dan.

-          Da, şi Clujul are un centru complet pietonal, îl completează doctorandul la filosofie Ovidiu Emilian, în timp ce eu fircălesc de zor în carneţel. Uită-te la oamenii care ajung pe pietonală, în jurul Casei Matei. Feţele lor sunt mai liniştite, faţă de alte zone ale oraşului. Hm, eu stau în faţă la BCU. Nu pe asfalt, ci pe iarbă. Zeci de tineri studiază la soare, pe peluză, într-un oraş verde.

-          Ei, da, imaginea asta seamănă cu cea din campusurile americane. Iar studenţii ascultă muzică la căşti, zâmbesc, sunt relaxaţi, parcă vin dintr-o reclamă, strâmb eu din nas.

-           Dar ei fac reclamă la un stil de viaţă, nu la un produs, ca acuma, mă întrerupe zâmbind Ovidiu. Clujul e un oraş fără reclame. Se merge mult cu bicicleta şi pe jos. Preţurile la maşini sunt prohibitive.

-          Da, da, iar în Piaţa Avram Iancu câţiva manifestanţi auto nostalgici militează pentru reintroducerea autovehiculelor sau măcar a scuterelor, râde Tibi răutăcios. Nu, măi, te muţi cu traficul în subterană şi cu asta basta, ce atâta întoarcere la natură!

Ne mai gândim ce jucărele să mai aducem în discuţie, sorbim din bere, parazităm pachetul de ţigări al lui Victor. Pe motiv de sănătate, că mergem la mişcare, nu ne-am luat pachetele de ţigări la noi, dar ne păcălim singuri, bineînţeles.

-          Ok, cu blocurile ce facem, întreb eu?

-          Blocurile îşi consumă termenul de valabilitate, devin zone de agrement postindustrial, răspunde Victor. Tinerii se plimbă printre ruinele chic, vor fi zone cu graffitti, baruri, hale imense pentru concerte şi expoziţii, descrie arhitectul un Friedrich postindustrial. Alte blocuri sunt dărâmate complet şi în locul lor sunt plantate parcuri, care să oxigeneze oraşul.

Clujul se mută pe dealuri. Someşul e renaturalizat, nu un canal cum a devenit acum prin betonarea malurilor. Iar Canalul Morii e pus în valoare, nu acoperit. Se creează în jurul canalului lacuri de agrement, povesteşte arhitectul. 

-          În loc să venim sâmbăta la bere, mergem să închiriem nişte caiacuri şi ne întrecem între noi băbăciunile, râde Victor. Măi, îşi întrerupe firul gândurilor Victor, io îmi bat capul să îţi răspund, aşa, mai în detaliu că îmi place subiectul. M-am săturat să citesc articole despre preţurile la pită, locuinţe şi ziua de mâine, se uită agale Victor la mine şi mă pupă ca pe mess.

-          Am înţeles, să trăiţi!, clipesc eu înapoi spre Victor ca pe mess. Iar el ar continua, că îi place să fie citat, dar…

-          Sunt mai multe vânzătoare de flori, intervine Ovidiu ingenuu din alt film, dar nu detaliază. Noi râdem. Apoi îi vine altă idee: la cafenele se poartă discuţii care în 2008 erau percepute ca fiind intelectuale, abstracte, însă în 2030 sunt cumva naturale. Se organizează des concerte prin barurile centrale. Aicea săptămânal gipsie şi etno jazz, în Pub mai mult pe rock, în Fire indie şi funk, Gazeta cu electro-urile şi tot aşa. Stai, mă, astea până atuncea o să fie muzică populară, deci nu merge. Oricum, ideea de bază e că ăsta e brandul Clujului: un oraş boem… care îmbină echilibrat studiul universitar şi cu party-uri în timpul liber.

-          Da, iar centrul Clujului va avea pomi în loc de copaci, proiectează Tibi, iar tu, Tavi, o să scrii la Turnul de Veghe, varianta freak, dacă continuăm în ritmul ăsta. Iar Evele în 2030…

-          Nu, mă, intră peste Dan. Am fost acum în Birmingham, iar în centrul oraşului au înlocuit arborii cu pomi fructiferi. Nu e nici Paradis, nici SF, aceeaşi chestie se face şi în alte oraşe.

-          Fain, dar mi-ar trebui şi ceva pe zona negativă. Se vinde mai bine, oricum!

-          Clujul e îmbâcsit de clădiri, o bolboroseală gigantică, cu mari dezordini sociale, începe Ovidiu…

va urma…