afişe cruciadă

Îi mulţumesc lui danaga pentru afişe!

Nu uitaţi să veniţi cu fluiere să înfundăm zgomotul claxoanelor!

Cruciada vehiculelor cu autotalpă!

Fiţi alături de tinerii care vor ocupa arterele din centrul Clujului cu “vehicule cu autotalpă”, fluturaşi, bannere, fluiere, trompete, personalităţi locale şi niţel entuziasm, miercuri, 1 aprilie, de la ora 12.00, în faţa catedralei Sfântul Mihail din Cluj!

 

Aşa începe mailul pe care l-am trimis la presă şi la cunoscuţi. Sunt curios câţi o să vină la manifestaţia îndreptată împotriva combustibililor fosili… Atitudinea generală e de amorţeală bleagă, de fatalism mioriţic: „Hai, măi, doar nu crezi că dacă ieşiţi voi în stradă nu o să mai circule lumea cu maşini?!”, spun unii sau „Nu ştiu dacă ajung, sunt la servici”, spun alţii uitându-se zîmbind la mine, care încă nu m-am „maturizat”… La o asemenea atitudine de resemnare, nici nu mă mir că cei care au luat iniţiativa protestului sunt studenţii străini din Cluj. Totuşi, sper să vină şi cât mai mulţi români.

 

Îl admir pe austriacul David Brunmayr pentru spiritul său voluntar şi energic, îmbinat cu o modestie aleasă şi o discreţie comportamentală cum rar vezi la noi în ţară. El a gândit ingenios acţiunea şi e principalul artizan al vehiculelor pentru marş ce seamănă cu cele de mai jos (de la alte proteste internaţionale). Tot el mi-a dat la discuţiile noastre la bere mai multe date despre circulaţia cu maşini, dar şi cea ecologică. De pildă, ştiaţi că, potrivit unor statistici, în Austria doar 1,17 persoane ocupă o maşină (una normală având 5 locuri)? Sau că nu mai puţin de 35% dintre locuitorii din Munster-ul nemţesc folosesc ca mijloc de deplasare în oraş bicicleta, aceasta devenind cel mai popular mijloc de transport?

 

Hehe, date pentru România cine să colecteze? Reprezentanţii Consiliului Local clujean încă se mai întreabă de viabilitatea construirii pistelor de biciclişti după 19 marşuri ale bicicliştilor la care s-au adunat mii de oamenii, după cum s-au adunat mii de semnături pentru construirea pistelor. Totuşi, sper ca atitudinea aleşilor noştri să se schimbe şi să încurajeze folosirea mijloacelor de transport eco-urbane prin diverse legiferări (restricţionarea accesului maşinilor în unele zone din centru, ieftinrea transportului în comun, crearea mai multor spaţii pietonale etc). De exemplu, într-o primă instanţă, mi-aş dori să îl văd pe Sorin Apostu că vine la serviciu cu bicicleta, cu autobuzul sau pe jos, pentru a transmite un semnal şi celorlalţi clujeni.

 

Sper să vă alăturaţi timp de vreo 30 de minute, în pauza de prânz, ca să mărşăluim pe un traseu scurt: pe stradă din Piaţa Unirii (partea cu Diesel) până la Teatrul Naţional şi înapoi pe pietonală.

 

Vă redau textul gândit de David şi ceilalţi organizatori străini:

 

„Nu te lăsa păcălit de combustibilii fosili”

Maşinile aglomerează oraşul din ce în ce mai tare, nu fac altceva decât să polueze aerul, iar când sunt parcate ocupă adesea spaţiul pietonilor. Mai mult, ştim cu toţii cât de periculoase pot deveni maşinile atunci când sunt în trafic: în fiecare an mor peste 2.000 de români în accidente de maşină. Automobilele devin tot mai mari şi mai grele, însă numărul persoanelor transportate cu ele scade, ceea ce e absurd şi stupid!

Maşinile consumă carburant – foarte mult carburant, o resursă naturală care se scumpeşte pe zi ce trece şi care, să nu uităm, nu este inepuizabilă. În deceniul următor, ne vom confrunta cu creşteri de preţ ale carburanţilor fără precedent. Ar fi timpul să luptăm pentru mijloace de transport mai sănătoase şi durabile!

Nici noi, nici planeta nu suntem în masură să facem faţă mai multor automobile.

Ce e de fãcut?

Opreşte(-te) – Gândeşte – Schimbă

Foloseşte mijloacele de transport în comun, mergi cu bicicleta, pe jos sau dansează – orice e mai bine decât folosirea maşinii.

Sănătatea ta şi mediul înconjurător îţi vor mulţumi!

[Cât spaţiu ocupă acelaşi număr de oameni în diferite ipostaze]

Lord Byron la Dohocampus

Nu rataţi întâlnirea cu Dan Byron în seara aceasta la Radio Campus (de la 19.00 la 20.00, pe 95,6 FM sau pe http://www.radiocluj.ro/)! Vom asculta muzica lui, dar cealaltă jumătate din timp vom şi povesti cu Byron, fost component al formaţiilor Kumm şi Urma, despre muzica pe care o face şi care, din păcate, de mulţi e nedescoperită în România. Din punctul meu de vedere, Byron este unul dintre cei mai buni muzicieni din astă ţară mioritică, un lord printre ciobani. AICI puteţi asculta ce compune, iar deseară îl puteţi vedea în Diesel pentru 20-30 de lei!

Update: Imi mentin parerea ca Byron e un muzician bun, mult peste nivelul industriei muzicale romanesti. Insa, e un caracter infect. Ca dovada, ca dupa ce a spus ca vine la emisiunea in direct, a spus ca e la restaurant si inca nu i-a venit masa, asa ca nu mai apare. Iar el nu poate sustine un concert daca mananca pe fuga la un fast food si ca trebuie sa manance bine. La asa profesionalism si bun simt sper sa ii stea mancarea in gat! Cred ca e cea mai mare nesimtire pe care am intalnit-o de cand sunt in radio la vreun intervievat. Ei, e vedete dom’le! Cu ocazia asta imi cer scuze eventualilor cititori ai blogului si ascultatori ai emisiunii! Hehe, banuiesc ca ciobani sunt si printre lorzi!

cap şi pajură la teatrul naţional

Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu îmi par dintre cei mai interesanţi jurnalişti din România. Îmi plac foarte mult editorialele ca gen, deşi cel mai mult respect documentarele (Alexandru Solomon, Florin Iepan, Thomas Ciulei, Robert Lakatos, Dan Curean, Tatiana Niculescu Bran cu romanul său nonficţional Spovedanie la Tanacu, un fel de corespondent textual al docudramei  etc.), apoi reportajele bune (nu ştiu, spuneti-mi voi! îmi vin în cap unele reportaje citite în National Geographic, dar nu îmi vin nume la prima amintire), jurnalismul de investigaţie (chiar nu ştiu şi sper să îmi sugeraţi câteva nume care practică tipul acesta de jurnalism cu o anumită constanţă) şi în final interviurile (Eugenia Vodă, Cătălin Ştefănescu, Ovidiu Şimonca etc). Până ca tipul acesta de jurnalism factual să se dezvolte cum ar trebui în România, o să-i urmărim mai atent pe editorialişti, cu toate defectele şi calităţile pe care le presupune un gen care valorizează exprimarea propriei opinii.

Despre nebunie şi perseverenţă

Cred că cele două, dacă sunt legate, pot conduce la rezultate nebănuite. De pildă, iată ce am primit dimineaţa pe mess:

Japonezul Akinori Kusuda, in varsta de 65 de ani, a terminat, duminica, al 52-lea maraton al sau in 52 de zile, performanta care va putea fi trecuta in Cartea Recordurilor. Akinori Kusuda si-a incheiat periplul cu ocazia maratonului de la Tokyo si a doborat recordul stabilit in anul 2008 de un italian in varsta de 48 de ani, care terminase 51 de curse in tot atatea zile. “Sunt fericit. Mi-am dat seama ca pot realiza un lucru mare daca termin cursa din tara mea natala si asa a fost”, a declarat Kusuda, care, impreuna cu sustinatorii sai, va cere ca performanta sa-i fie recunoscuta in renumita Guinness Book, afirma Cancan.

Mai multe despre japonez, AICI! Tot respectul pentru tenacitatea de care a dat dovada şi admir generozitatea sponsorilor săi!

no comment

De pe blogul lui Cezar Paul-Bădescu:

C. P.-B.: În vremea comunismului, imaginea la modă a scriitorului era tipul boem, alcoolic, un fel de puşlama iluminată de harul inspiraţiei. Tu, dimpotrivă, eşti familist, ai copii şi eşti un cadru universitar respectabil. De ce nu te-a tentat statutul de “geniu boem”?

Dan Lungu: Ba, am avut şi eu o perioadă boemă, am fost şi eu genial. M-am lăsat, fiindcă nu ţineam la băutură. Cred că în câţiva ani m-aş fi ruinat fizic. Nu e uşor să fii boem, e o adevărată meserie. Cred că societăţile închise, în sensul lui Popper, încurajează acest stil de viaţă. Viitorul îngust, incapacitatea de a articula un proiect personal, stigmatizarea publică şi sentimentul de marginalitate transformă boema într-o adevărată strategie identitară. Deschiderea şi democratizarea societăţilor îi erodează atractivitatea. În comunism, s-a băut enorm. S-ar putea că în toate totalitarismele să se întâmple asta… Au băut toate categoriile sociale, dar numai scriitorii au făcut boemă. E un fel de autodistrugere prin alcool, una ritualică şi estetică, un happening de proporţii. Propria ruinare devine o formă de protest şi o operă de artă, folosindu-te de propriul corp, de propria viaţă. În comunism, boema e rezistenţa estetică prin alcool, căci, cu excepţia propriului corp, aproape totul aparţinea statului şi partidului. Tot şiretlicul constă în faptul că (dis)funcţiile biologice nu pot fi cenzurate, ceea ce înseamnă că pot fi transformate în artă autentică. Doar asta e boemă, restul e beţivăneală ieftină.

lectură intimă, nu publică

visez că mă împuţinez

olguvia

 

noaptea, din fiecare cluj posibil se desprind cojiţe de frig/îndoială/doliu ca dintr-o rană care începe să se vindece. sting lumina şi mă simt mai vie mai eu într-o cameră adăpostind doar oseminte de jucării. adorm şi visez că mă împuţinez ca iarna o grămadă de lemne.

Olga Ştefan

…

VULNERÁBIL, -Ă, vulnerabili, -e, adj. Care poate fi rănit. ♦ Fig. Care poate fi atacat uşor; care are părţi slabe, defectuoase, criticabile. ♢ Punct vulnerabil = parte slabă a cuiva; punct sensibil, punct nevralgic. – Din fr. vulnérable, lat. vulnerabilis.

 

În ce sens te simţi vulnerabilă când scrii poezie?

Ca în orice context care implică o doză mai mare de sinceritate decât atitudinile „cotidiene”,  injectate cu suficientă ipocrizie şi prudenţă, scriind poezie îţi asumi riscuri. Cel mai mare dintre ele ar fi o supraexpunere nesănătoasă: iar, clişeic zicând, în zilele noastre asta echivalează cu a te plimba gol pe o pajişte deasupra căreia trece gaura din stratul de ozon (cred că sună absurd). Mai concret: dacă nu porţi nicio mască (şi în poezie nu porţi, am decretat asta) hell or heaven’s gonna burn your eyes.

 

Cum ai scris poemul ăsta? L-ai scris sau l-ai tastat? E vreo diferenţă pentru tine între a scrie de mână poemele şi a tasta la computer?

Poemul ăsta, ca multe dintre cele pe care le-am scris, a cunoscut mai multe stadii de „elaborare”. Iniţial, făcea parte dintr-un text mai lung şi mai dezlânat, tastat dintr-un foc. Era un fragment izolat de restul cadrului, şi, la o recitire cu scop „deratizant”, am constat că era singua parte capabilă să susţină ideea centrală a poemului cu pricina, că părţile excedentare păreau disipate, diluate, că infestau substanţa a ceea ce voiam să transmit cu cioturi de alte posibile poeme, că era totul mult prea melanjat şi prea eclectic. Aşa că am hotărât să păstrez cele 4 rânduri aici de faţă, rearanjându-le, însă, într-o forma hibridă, de cvasi-prozopoezie. Mi se pare, în virtutea deprinderilor mele bloguistice, că tastându-mi poeziile le imprim o doză mai mare de autenticitate- termenul fiind înţeles strict prin prisma adecvării (cu pretenţii narcisiste, de ce sa nu recunosc?) a ceea ce scriu la ceea ce sunt. Poemele scrise de mână alunecă de multe ori în prăpastia divagaţiilor diaristice cu un vag aer vetust, de fapt, la o încercare de „translatare” a lor în format de Word sunt iremediabil măcelărite şi recompuse.

 

Unde vezi cuvinte tocite?

Peste tot. În toate discursurile, de la cel academic la cel stradal, şi nu numai. Poţi extrapola ideea la discursuri imagistice şi corporale. Am ajuns la un punct la care nimic nu pare să mă satisfacă şi spun cu un rânjet sardonic că mi se pare că arta/viaţa contemporană este noul retro. Îmi permit să le echivalez aici şi numai aici, în acest context, fără alte explicaţii.

 

Spune-mi unul dintre poeţii tăi preferaţi. De ce îţi place? Place… ca şi cum am păpa bomboane şi eu sunt jurnalist în pauză de masă pe o bancă în parc.

Eu întreţin şi am întreţinut relaţii tensionate cu toţi poeţii care mi-au plăcut vreodată. De la un anumit moment mi se par redundanţi, falşi, fastidioşi, ca şi cum, înaintând în lectură şi aprofundându-i aş înainta în rutina unei relaţii de natură, să-i zicem, erotică. Singurul căruia, deşi nu l-am mai „vizitat” demult, îi păstrez o amintire frumoasă, asupra căreia datele prezentului n-au operat mari modificări, este T.S.Eliot. L-am citit mult în liceu, i-am tot citit „Wastelandul” şi mi s-a părut, de fiecare dată, că reuşesc să rezonez cu ceea ce „creşte” din materia acelui poem, poate folosindu-mă de nişte grile solipsiste, cine ştie, îmi permit din când în când să şi utilizez textele (asta în sensul lui Eco). Imaginarul meu (în toată precaritatea lui) este teribil de compatibil cu cel al lui Eliot, aproape mă tem că aş strica senzaţia asta încercând să extrag din ea ceva prozaic şi transcriptibil aici.

 

Întrebare ca pentru un star rock: Ce planuri de viitor ai?

Răspuns de star rock: îmi propun să revin şi să „rock the world” cu ceva noutăţi poeticeşti pe care deocamdată le ţin închise într-un folder cu menţiunea top secret. Până atunci, scriu cum şi când şi pe unde apuc cu gândul vanitos că şi balerinele, până să danseze, fac miliarde de exerciţii la bară.

 

mihnea măruţă la dohocampus!

Nu rataţi emisiunea din seara aceasta de la Radio Cluj cu “şeful de catedră” al presei clujene, Mihnea Măruţă, fostul redactor-şef al publicaţiilor Cotidianul şi Clujeanul. Vom discuta live despre politică, mass şi new media, valori familiale, muzică etc., azi de la 19.00 la 20.00, pe 95,6 FM sau pe http://www.radiocluj.ro/.

de la jurnalism la activism civic

Articolul „De la jurnalism la activism civic” a apărut în revista culturală Tribuna. O găsiţi la unele chioşcuri din centru. Articolul e puţin defazat de eveniment, dar aici pomenesc şi de nişte mecanisme ce privesc disfuncţionalitatea societăţii civile, ori nişte reflecţii personale, aşa că întârzierea „nejurnalistică” poate fi justificată. Enjoy!

 

Petiţia on-line „Salvaţi Canalul Morii” s-a mutat în stradă, miercuri, 4 martie, la orele amiezii, vivazi de Poştă. La protest au participat vreo 30-40 de copii, profesori, tineri şi vreo 20-25 de jurnalişti, ceea ce e o proporţie tare bună. „Apelul pentru Salvarea Canalului Morii din Cluj Napoca, de la dezastrul ecologic actual” s-a difuzat pe net de la sfârşitul lunii ianuarie şi a cules pe on-line şi pe suport real peste 1.500 de semnături ale clujenilor. Textul e scurt, la obiect, empatic, şi de aceea a atras atenţia nu doar a oamenilor de rând, ci şi a presei şi a autorităţilor: „Canalul Morii, care străbate de sute de ani centrul istoric al oraşului Cluj-Napoca, este în prezent într-o avansată stare de degradare ecologică. Noi, locuitorii Clujului, suntem puşi în situaţia de a evita acest canal, din cauza mirosului şi aspectului respingător. Dorim să ne solidarizăm şi să cerem Primăriei reamenajarea canalului şi valorificarea lui ca zonă pietonală, cu apă curată, vegetaţie, aer respirabil. Dorim ca acest canal să devină o zonă de dezvoltare şi de atracţie, în interesul clujenilor. Fiţi alături de noi!”. Semnătura autorului colectiv aparţine „grupului de elevi şi cadre didactice de la Grupul Şcolar de Chimie Terapia Cluj-Napoca”.

Mă gândeam să fac un interviu, în legătură cu petiţia, pentru Radio Cluj, unde colaborez, însă realizam că e de mic impact gestul. Am ajuns la petiţie pornind de la ziare, care îl anunţau iniţial pe câte un colţ de pagină. Prea puţin pentru o problemă importantă care ar fi meritat să fie pusă de societatea civilă, presă şi autorităţi pe agenda publică, mai ales în campania electorală. Aşa că m-am întâlnit cu profesoarele care au iniţiat, alături de elevi, petiţia. Profesoarele cunoşteau bine problema pentru că au dezvoltat cu elevii proiecte de reamenajare în 3D a Canalului, au măsurat calitatea apei, au participat la sesiuni de comunicări etc. Le-am lăudat pentru iniţiativă şi le-am propus să iasă efectiv în stradă pentru ca acţiunea lor să aibă un mai mare impact! Nu e greu, le-am zis, e nevoie doar de câţiva copii, nişte bannere, fluturaşe, lista de semnături, câteva personalităţi, un anunţ prealabil, iar presa va veni. Au fost de acord. Problemele au survenit zilele următoare. Profesoarele vorbesc pentru aprobări cu directorul, directorul cu inspectorul judeţean şi, hehe, mă aşteptam ca inspectorul să ceară aprobarea primarului… ca să facem o manifestare care ar putea aduce atingere imaginii Primăriei. Inspectorul le spune profesoarelor că o astfel de acţiune e neavenită în campania electorală, că ar putea fi interpretată ca o „chestie politică”. Ceea ce şi e, la o adică! Dar o chestie politică înţeleasă ca o chestie comunitară, socială etc. Problema e că politicul e perceput la noi, asemenea Canalului Morii, ca un domeniu murdar, un loc al machiaverlâcurilor, intrigilor şi intereselor economice „ascunse”. Majoritatea nu are o percepţie neutră a politicului, ca administrare a unui polis, de aici şi lipsa de participare politică a spiritelor intelectuale mai fine, care nu vor să îşi murdărească mâinile. Adică, voi [cititorii Tribunei] care mă citiţi acuma!

 

Ţin minte că povesteam într-o emisiune, pe când petiţia circula pe net, cu decanul Literelor, Corin Braga. Îl întrebam care ar fi cauzele pentru care ar ieşi în stradă la un protest sau la o manifestare socială. Spunea că a ieşit în Sibiu la Revoluţie, după ce au ieşit şi ceilalţi manifestanţi, şi că eventual ar mai ieşi, dacă în România ar exista pericolul escaladării unor pericole interetnice pe modelul scandalului de la Târgu Mureş din 1990. Respectabilă opţiunea sa pentru un echilibru multietnic, însă îmi dădeam seama că e puţin probabil ca asemenea pericole să reapară în viitorul apropiat. În consecinţă, d-l Braga e relativ fericit, întrucât în jurul său nu mai există pericole sociale atât de stringente, încât să necesite acţiuni atât de radicale precum protestul în stradă. Apoi, are la dispoziţie clase cu zeci de studenţi şi poate scrie pentru reviste culturale cu sute de cititori dacă doreşte să îşi exprime indignarea civică… De ce ar mai avea nevoie de un suport mass-media?

Din punctul meu de vedere, un intelectual este un om bun nu doar în stricta sa specializare profesională, ci şi în chestiuni de ordin general, ce privesc administrarea unui polis. Cel mai bun exemplu actual de performer intelectual ar fi Noam Chomsky, specializat în lingvistică, dar şi un critic de anvergură al politicii externe americane. Chomsky a fost închis, ca şi Norman Mailer, de altfel, pentru că a participat la marşuri împotriva Războiului din Vietnam. Un alt exemplu din trecut care îmi vine rapid în cap e scriitorul Emil Zola. Francezul acuza, în celebra scrisoare deschisă „J’accuse”, adresată preşedintelui Franţei, injusteţea şi antisemitismul sentinţei la care a fost supus căpitanul de artilerie Alfred Dreyfus, învinuit pe nedrept de spionaj şi închis pe viaţă. Acestea pot fi pilde epatante, când vorbesc de simple exerciţii de civism, precum Canalul Morii. Ca să închei paranteza asta, îl „acuz” pe Corin Braga şi pe alţi intelectuali destoinici ca el (marea majoritate din România) de strabism civic, de instalarea comodă în propria (inter)disciplină.

 

Am fost surprins când, după campania electorală, Leonora Barbu, una dintre profesoare, mă sună cu o zi înainte de eveniment şi îmi spune că vrea să facă ieşirea în stradă. Trimit mailul la presă, la fel procedează şi cei de la Inspectoratul Judeţean. Cu atât mai bine, pentru că un mail trimis de oficialităţi are o credibilitate mai mare decât cel de la un simplu jurnalist. Am trimis mailul la vreo 500 de persoane şi am dat un mass pe messenger la vreo 250. Noroc că exista pâlcul elevilor şi profilor de la şcoală, pentru că în urma apelului meu au venit doar 6-7 cunoştinţe! Cel mai marcant dintre ei, singurul dintre manifestanţi cu o pregătire temeinică, e profesorul universitar de arhitectură, Vasile Mitrea. A mai venit o arhitectă – prietena mea Ioana Mica, doi literaţi – Mihai Mateiu şi Francisc Baza, şi un ecologist – Tudor Brădăţan, fost activist la Roşia Montană.

 

Acţiunea a fost publicizată cu succes, deşi manifestarea era, aşa cum preconizasem, niţel tardivă. Partea bună a petiţiei e că a atras atenţia Primăriei. Astfel, la momentul desfăşurării acţiunii de stradă, o firmă de arhitectură câştigase deja un proiect de reabilitare a Canalului pe o porţiune de vreo 200 de metri în centrul oraşului. Partea proastă e că a câştigat cel mai ieftin proiect şi nu cel mai imaginativ. La licitaţie exista un singur criteriu, surprinzător pentru un oraş cu pretenţii precum Clujul: proiectul cel mai ieftin câştigă! Pur şi simplu, nu existau alte criterii. Iar elevii vorbeau în proiectele lor de peşti, canoe, vegetaţie, terase etc. Până la un astfel de imaginar elveţian, la care putem ajunge doar datorită presiunilor societăţii civile, suntem nevoiţi să levităm, asemenea lui Ştefan Manasia, deasupra unui imaginar românesc, purulent, luxuriant în PETşi, conserve şi mocirlă, o junglă de excrescenţe umane (din poemul Levitaţia):

 

„alegînd vidul şi paraginile paradisiace, Canalul Morii
unde acum construiesc un ansamblu rezidenţial.
de cîte ori ceva era în neregulă, de cîte ori ceva
în mine scheuna trist, alegeam sfoara potecii de pe Canal
străjuită de peturi şi de căcaţii beţivilor

de aurolacii cu ochi mari, cu ochi mari cît ai libelulelor, adormiţi.”