Unul dintre cele mai admirabile bloguri răsfoite în ultimul timp aparţine jurnalistului Marian Chiriac şi se numeşte http://alerg.wordpress.com/ Blogul e, v-aţi prins, despre alergare şi are ca motto: Alerg, deci exist!. Marian Chiriac spune despre blogul de faţă – „as vrea sa fie un spaţiu in care sa vorbesc simplu despre o pasiune: alergatul. Ginduri, sfaturi, idei, noutati, prieteni asemanatori, asta sper sa se gaseasca si regaseasca pe acest blog”. Un articol scurt ca să vă iniţiez în spiritul blogului:

A fost o cursa infernala. Am pornit din tabara de baza a Everestului (5360m), pe o zapada inghetata si dupa o noapte nedormita din cauza frigului. Am coborit si urcat, si iar coborit si urcat, parca fara sfirsit, pe niste poteci pietroase, pe zapada, prin noroi, pe stinci coltoase. In jur, peisaj de vis, pentru care nu am prea avut insa ochi. Dupa vreo 7 ore si 40 min (timp neoficial) am ajuns cu bine in Namche Bazaar. Acum, crampe musculare, genunchi si glezne suprasolicitate, o stare de oboseala generala. Insa si o bucurie pe masura. Ca sa glumesc, inca nu sunt decis cum e mai bine sa descriu cursa: ca pe un act de mic eroism sau, dimpotriva, ca un efort inuman si aparent prostesc?

Am o mare simpatie faţă de astfel de oameni. Am alergat şi eu un maraton şi realizez cât de dificil e efortul. Sensurile străduinţei maratonistului sunt şi mai greu de exprimat, deşi am putea veni cu tot felul de caracterizări sforăitoare: antrenament pentru sănătate, disciplină, lupta cu propria lene fizică şi mentală, rigoarea asumării unui scop precis (alergarea unui maraton, scoaterea unui timp mai bun decât la precedenta cursă) etc. E ceva mai mult, dar nu găsesc deocamdată cuvintele. În gândurile mele se aud doar o respiraţie uşor sacadată şi ritmul unor paşi. Simt dorinţa alergătorului de a încheia cu bine tot acest efort năucitor.