Arhiva

Archive for Noiembrie 2007

democraţie participativă în universitate

Noiembrie 27, 2007 3 comentarii

Intervenţiile lui Alex Cistelecan, Claude Karnouh, Ciprian Mihali şi Atilla Tordai sunt prilejuite de o proiecţie video realizată de artistul austriac Oliver Ressler. Proiectul găzduit recent de galeria Protokol, din incinta editurii Idea, se numeşte Fly Democracy. Reportajul a ieşit cam pixelat din cauza comprimării, însă merită urmărit din cauza răspunsurilor care sunt, cred eu, de calitate:

(http://www.trilulilu.ro/doho/2021ca66eafa59).  

Artistul a speculat cu un oarecare umor o situaţie conflictuală. Dacă americanii au aruncat în Irak şi Afghanistan nu doar bombe, ci şi manifeste în care cetăţenii celor două popoare erau îndemnaţi să-şi creeze instituţii democratice, cu adevărat reprezentative, Ressler s-a gândit că nu ar strica dacă ar pune în scenă aruncarea unor manifeste asemănătoare în Central Park din New York. Gestul său doreşte să fie un răspuns la politica externă americană pe care o consideră „militaristă”, principiile democratice afişate în discursuri fiind considerate doar o faţadă. Ressler pune accentul pe un alt tip de democraţie, diferită de cea reprezentativă, parlamentară: aceasta e directă, comunităţile, de preferinţă mici, se autoguvernează, presupune participare publică, descentralizarea puterii. Societatea aceasta nouă este pe cât posibil non-ierarhică, mai puţin compartimentată social ori profesional. De pildă, parlamentarii sunt recuzaţi ca politicieni profesionişti, care prin specializare ar declina astfel competenţa politică a „amatorilor” şi inhibă participarea cetăţenilor de rând la luarea deciziilor. Mulţi ar spune că principiile vehiculate sunt utopice, irealizabile: „democraţie consensuală anarhistă”, fără stat, disoluţia capitalului etc.

Ce mă interesa în acest reportaj e ca intervievaţii să îmi răspundă cum s-ar putea aplica unele concepte vehiculate de Ressler în contextul românesc, în special în cazul Universităţii Babeş-Bolyai, cu care a intrat în contact fiecare din cei patru. 

Categorii:Uncategorized

Plimbare cu motocicleta prin anii ‘60 cu Adrian Popescu

Noiembrie 18, 2007 Lasă un comentariu

Cu toate că Roma (1972) e un film mai puţin cunoscut al regizorului Fellini, acesta rămîne un produs cinematografic de referinţă. Există o scenă celebră în care nişte motociclişti conduc în viteză prin centrul celebrei capitale italiene. Cadrele se succed rapid, traveling-urile sunt abrupte. Pieţele, fîntînile, clădirile monumentale sunt văzute într-o fugă pop, într-o frenezie a vitezei specifice timpurilor recente, la antipodul reprezentărilor Romei clasice cu viziuni panoramice, lente ori cu detalii şi ornamente prezentate cu minuţiozitate ca în documentarele mai vechi. Tot astfel, de pe motocicletă, fugitiv, cu mici punctări voi înfăţişa referirile poetului Adrian Popescu la perioada de (pseudo)liberalizare a regimului comunist din scurtul interval 1964-1971. Marile teme ale istoriei orale academice de la noi s-au axat cu precădere asupra anilor 1950. E normal, generaţiile care au trăit atunci dispar acum şi trebuie recuperate suferinţele, amintirile lor. Tind să cred că anii 1960 sunt oarecum ocoliţi la noi şi pentru că judecăţile noastre trebuie să devină mai nuanţate în ceea ce priveşte evenimentele petrecute în spaţiul românesc, căci „răul” regimului e mai puţin strident. Şi cum suntem ocupaţi mai tot timpul să condamnăm vehement comunismul, nu avem timp de nuanţe…

Clujeanul Adrian Popescu a debutat în Făclia în ‘62, cînd începea o anumită destindere culturală şi se renunţa treptat la dogmatismul poeticii muncitoreşti. În ‘64 redebutează la Steaua. Constată în acei ani un îndemn general de a scrie mai liber, o atmosferă mai detensionată. El practica o poezie „urbană”, un soi de pastel citadin. Descoperea în acei ani marea lirică americană, pe ermeticii italieni: „o perioadă de liberalizare supravegheată, cînd pătrundea un aer relativ proaspăt dinspre Vest, un vînt de libertate şi dezinvoltură, de energie intelectuală”. Citea oricum din copilărie şi adolescenţă cărţi nepoluate ideologic. În facultate a descoperit poezia interbelică (Blaga, Pillat, Vinea etc.), iar mai tîrziu, cînd a ajuns în rîndurile primei generaţii echinoxiste din anii 1968-1969, se bucura că redactorii aveau posibilitatea de a realiza traduceri fundamentale din literatura universală.

Lecturi mai grele? Nu se citea Marx şi Engels, însă erau citiţi în anii 1960 şi la începutul anilor 1970 Althusser, Marcuse, Camus şi, mai puţin poate, Sartre. Aprecia traducerile de la Editura Minerva: de la Baudelaire la suprarealişti la Gaston Bachelard. Recunoaşte că ce se întîmpla în România în ceea ce priveşte protestul politic era cam ciudat raportat la alte ţări din Est sau Vest. De pildă, scena balconului în momentul invaziei Cehoslovaciei de către ruşi în 1968: „a fost un moment de entuziasm, ne-a derutat pentru că noi credeam într-o formă de deschidere, de elan sincer patriotic, de internaţionalism…”. Crede că Ceauşescu coagula nişte frustrări, de aceea nu a fost o revoltă anti-Ceauşescu.

În ‘71 au fost depuse pentru publicare la Editura Dacia cîteva cărţi ale tinerilor de la Echinox care astfel debutau. Au fost mici tergiversări, anumite ezitări, însă pînă la urmă au fost publicate cărţile: „am prins ultimul tren…”. E de părere că Echinoxul nu ar fi putut apărea în altă perioadă, în anii ‘50 sau ’70, după Tezele de la Mangalia. Evenimentele internaţionale de la sfîrşitul anilor 60 au jucat un rol semnificativ, spune poetul clujean, deoarece au constituit o „explozie de demnitate”. „S-a ieşit în stradă în alte ţări. Astfel, poate că politrucii români s-au gîndit că în cazul revistelor studenţeşti trebuie slăbit şurubul…”. Îşi aminteşte de o oarecare democraţie literară în cadrul revistei, de atmosfera colegială dintre studenţi şi asistentul universitar Ion Pop, însă precizează că Echinoxul a fost un „act de libertate, nicidecum de dizidenţă” , aşa cum se întîmpla cu revistele studenţeşti din alte ţări occidentale sau chiar din spaţiul răsăritean. Evitau modelele contestatare şaizeciste. Redactorii revistei păreau neoblagieni oarecum, metafizica era importantă pentru ei, căutau locuri prin care se puteau strecura în faţa presiunii ideologice: „poezia religioasă era posibilă totuşi la sfîrşitul anilor ‘60”, mărturiseşte poetul greco-catolic (poem din 1970 de Adrian Popescu apărut în Echinox aici).

Şi motocicletele, dintre care unele par nemţeşti, rămase poate din Al Doilea Război Mondial, trec în viteză dinspre statuia lui Matei Corvin spre str. Kogălniceanu. Deşi vechi, nu sunt foarte zgomotoase şi par să aibă un zgomot uşor fîsîit. Cînd ieşeau în baruri, rememorează Adrian Popescu, studenţii de la Echinox nu abordau frontal teme politice „pentru că ştiam ce ne aşteaptă din partea Securităţii dacă am face acest lucru…”. Aveau oricum destule subiecte la Arizona: ultima carte citită, cel mai recent volum de poezie apărut, comentarii pe marginea unui proaspăt articol scris de vreunul dintre membri redacţiei: „la un pahar de coniac, exista o forfotă intelectuală”. Cît despre diferenţele evidente între şaizecismul românesc şi cel occidental, crede că „era un decalaj între cele două spaţii, probabil de vreo 20, 30 de ani”, însă exista şi o sincronizare datorată traducerilor, cărţilor aduse de universitarii români care începeau să circule în spaţiul vestic… Totuşi, muzica devenise un numitor comun universal: „cu muzica eram relativ la zi, se înregistrau piese rock occidentale, era la modă să ştii engleză”.

Motocicletele nu trec de Kogălniceanu. Se opresc la universitate. Mulţi dintre cei care coboară de pe ele nu au geci de piele, ci sacouri şi costume. Ei urcă treptele universităţii şi dispar sub poarta masivă. Camera se îndepărtează încet. Fade out.

ps Aici găsiţi un scurt interviu audio pe anii 60 (perioada mea fetiş) cu muzicianul Mario Ovidius Madius – http://www.madius.com/. A plecat din ţară în 1968, iar răspunsurile la întrebări mi le-a trimis pe mail.

Categorii:Uncategorized

interviu cu Vali Rauca, chitaristul trupei Grimus

Noiembrie 14, 2007 Lasă un comentariu

Multe trupe romanesti evita concursurile, preferand sa traiasca in casuta lor de turta dulce, in care totul e perfect si din care nu vor sa fie deranjate”

Grimus merge la Londra in 4-6 decembrie la Global Battle of the Bands, cel mai puternic concurs (pentru trupele tinere) de muzica live din lume. Aici baietii se vor bate pentru jackpot-ul de 100.000 de dolari şi posibilitatea semnarii unor contracte cu mari companii din industria muzicala (http://www.gbob.com/). Vali Rauca povesteste pentru cititorii dohocampus.wordpress.com despre atmosfera de la faza nationala a concursului pe care l-au castigat si despre rolul unor competitii de genul acesta. Aici e o cantare a trupei (+ interviuri) din cadrul emisiunii live Doho Campus de la Radio Cluj (95,6 FM, www.radiocluj.ro, in fiecare miercuri intre 19.00-20.00) – http://www.trilulilu.ro/doho/ad9bb39436f5a1. Ii multumesc si lui Sandu Vakulovski ca mi-a dat cateva foto de la cantarea baietilor. Au iesit cam intunecate ca pasarica mea la emisiune era ca vreau sa fie bezna in sala.

Adi Dohotaru: Care dintre trupele care au participat la faza pe tara a GBOB (Global Battle of the Bands) v-a placut mai mult si de ce? De cine va era „frica” in mod special ca v-ar putea fura locul I?
Vali Rauca: Ne plac mult trupele The Mood si Dekadens, ne-am temut de experienta trupei Altar si de calitatile exceptionale de front-man ale lui Andy. Am avut foarte mari emotzii dupa ce am cantat, asteptand decizia juriului, si am explodat cu totii de bucurie, afland ca am castigat.

A. D.: In ce masura ati ascultat formatiile din celelalte tari care participa la GBOB si care sunt stilurile care predomina?
V. R.: Deocamdata nu am ascultat trupele de anul acesta, am urmarit filmuletele de site-ul oficial si myspace-ul GBOB, cu trupele care au participat in 2005 si 2006, observand o varietate mare de stiluri, de la trupe mai dure, la punk, la hip-hop…

A. D.: Daca ar fi sa va ganditi dintr-o rasuflare care ar fi cea mai importanta caracteristica a GBOB?
V. R.: Pe scurt cred ca ofera atat sansa de a te mobiliza ca trupa intr-un cadru de concurs, in care emotiile sunt cu totul diferite de cele ale unui concert, cat si de a vedea la ce nivel te afli, a invata ceva nou din feed-back-ul juriului, lucru pe care multe trupe romanesti il evita, preferand sa traiasca in casuta lor de turta dulce, in care totul e perfect si din care nu vor sa fie deranjate.

A. D: Care credeti ca ar fi minusurile primei editii a GBOB Romania?
V. R. Din punctul nostru de vedere, unul din putinele minusuri a fost scena prea mica, noi fiind 6 in trupa, motiv din care dinamismul si miscarea noastra scenica au avut de suferit. Pe de alta parte insa, Cristin Tomeci, presedintele juriului, era de parere ca o trupa buna se recunoaste si din modul in care se adapteaza la orice conditii de cantare.

A. D: Cum credeti ca se poate evita o anumita subiectivitate a juriului? Trupe clujene ca Mauser nu au participat spunand ca stilurile muzicale sunt atat de diversificate incat nu se pot compara merele-alternativ cu perele-punk sau castravetii-metal. Media de varsta a juriului (si in general media juriilor de tot felul e ridicata ca varsta) si a crescut cu muzica de alt fel…
V. R.: Nu se poate din pacate evita, la nici un juriu, o anumita subiectivitate, riscul acesta ti-l asumi cand te inscrii la un concurs. As continua ideea lui Toma, spunand ca, depinde de organizare daca din merele, perele si castravetzii vocal-instrumentali iese o salata de bun gust sau de prost gust la finalul concertului. Si oricum, daca ar exista concursuri specializate pe stiluri de muzica rock, la cele mai multe dintre sectiuni, nu ar exista nici macar numarul de trupe necesar sa acopere un podium. Cantatul live leaga impreuna toate aceste stiluri.

A. D: Daca ati avea timp de mai multe lucruri la Londra in afara de cantat ce ati vrea sa faceti?
V. R.: Pai ne facem clar timp, sa vizitam minunatzia aia de oras. Pe langa British Museumurile, Big Benurile, Piccadilly Circusurile si Sohourile, am vrea foarte mult sa ajungem la un studio din Londra pentru a vedea cu ochii nostri de ce suna atat de bine trupele care trag acolo albume.

A consemnat Adi DOHOTARU

Categorii:Uncategorized

Scrierea cu lumină şi cu umbre la Dorel Găină

Noiembrie 6, 2007 8 comentarii

Dorel Găină este unul dintre cei mai apreciaţi fotografi clujeni. E profesor la Arte Plastice şi din vorbă în vorbă am aflat că e unul dintre cei mai iubiţi profi, motiv pentru care am decis să fac cu el un reportaj. Se spune constant despre el că e un „personaj pitoresc” (mai ales cînd îl vedem pe stradă cu vreun cîine comunitar şi un aparat foto care face click constant). Nu îl deranjează că i se pune astfel „ştampila”: „am vîrsta la care nu îmi permit să nu mai fiu pitoresc, cînd să mai îmi permit să îmi las păr lung, barbă şi să port bentiţă?”, zîmbeşte profesorul. Găină a început să fotografieze cu un aparat Smena în 1970. Erau nişte clişee alb-negru făcute în Basarabia cu rudele tatălui său. Chiar atunci s-a declanşat patima şi pasiunea sa pentru fotografie. Acum realizează nu mai puţin de 300-400 de shoturi pe zi, în ciuda lipsei de estetism (pe care şi-l asumă) al unor fotografii, acest ritm fiind considerat respiraţia sa existenţială. Nu îi place să îi agreseze pe cei fotografiaţi şi renunţă la unele clişee, deşi ştie că ar ieşi bine, dacă pune în dificultate persoana pozată: „mai bine renunţi la un premiu decît la un zîmbet al cuiva”…

Se spune, de regulă, că fotografia ar fi o artă contextuală, cea mai dependentă de referent, potrivit lui Roland Barthes. Însă profesorul Găină spune în glumă că Barthes „nu a avut şansa de a fi la Universitatea de Artă şi Design”, unde fotografia e modelată, pare o artă textuală şi mai puţin contextuală. Profesorul aminteşte de tema pe care a dat-o studenţilor săi mai demult: Galaxia, care trebuia sugerată prin secvenţe de fum de ţigară.

Un termen care îi place lui Găina e photoskiagraphia, care presupune nu doar scrierea cu lumină, ci şi o scriere cu umbre. Şi eu am fost uimit uneori de ceea ce s-ar putea numi tirania luminii, dictatura ei în fotografie. Totul devine atît de transparent încît se ajunge la pornografie, nu la nud, la meat nu la flesh. Umbra în cazul lui Dorel Găină presupune o căutare şi nu o asumare orgolioasă a unei evidenţe. Fotografia presupune uneori exces: de claritate, de suprafaţă, parcă uneori nu lasă imaginaţia să zburde, să rătăcească, să caute. Dimpotrivă, ea exclamă: Asta e! Umbrele profesorului Dorel Găină mai pun un poate în faţă sau la urmă: Poate că asta e sau Asta ar putea fi…

De ce o femeie cu un văl poate fi mai interesantă decît una dezgolită? Poate pentru că în prima situaţie femeia ar reprezenta dorinţa, iar în a doua satisfacerea ei. Cred că şi la Găină, fotografiile cu zonele acestea de umbră, de obscur sunt mai interesante pentru că lasă ochiul nostru să completeze imaginea, lasă libertate minţii noastre ca să-i dea o direcţie anume… Acest tip de libertate interpretativă pare specifică postmodernismului la care aderă în bună măsură profesorul Găină. Ce-i drept, postmodernism sună atît de vag încît se poate adera la curent extrem de lax şi democratic… Găină e îndatorat Atelierului 35 şi generaţiei de artişti postmoderni, să zicem, care s-au format în anii ’80. Profesorul nu bravează şi nu îngroaşă trecutul aşa cum nostalgic o fac cei care îşi amintesc de „faptele de vitejie” din tinereţe şi recunoaşte ca gruparea nu presupunea neapărat o dizidenţă agresivă, însă oferea posibilitatea unei libertăţi de expresie în cheie postmodernă. De asemenea, artişti mai în vîrstă expuneau cu studenţii, ceea ce constituia o pîrghie de propulsare a tinerilor artişti (aştept cu nerăbdare documentarul în pregătire despre Atelierul 35!).

Profesorul e pasionat de ceea ce el numeşte estetica fragmentului: „iubesc o umbră de copac, o bucată de asfalt, o cioară pe cer, ador foarte mult fotografia modelată cu nişte pretexte de artefacte din zona de jucării”. Pentru el fotografia e o artă a proximităţii: „fotografia ca bucurie a lecturii se termină la 20-30 de metri”. Tot astfel, şi mie îmi place fotografia pentru că e modestă epistemologic, cultivă o estetică a clipei şi nu a supoziţiilor generalizante ca în artele tari, verbocentrice. Dorel Găină realizează colaje, juxtapuneri între fotografii vechi, desene, rame, lecturi cotidiene, aceste fragmente fiind văzute drept „comprimări ale istoriei”.

Ce caută un badog strivit de cola pe sînii lui Marilin Monroe sau pe pîntecele unei negrese superb construite? Nu ştiu… Poate că atît Coca Cola cît şi pictorialele din reviste sunt produsele unei epoci pop, după cum şi juxtapunerile profesorului Găină sunt în pură tradiţie pop art. Principiul pop al colajului ar putea fi sublimarea kitschului cotidian, a vieţii industriale, o încercare de împrietenire ludică cu obiectele reci, făcute pe bandă rulantă… produse care sunt atît de deosebite de facerea artizanală ce a dominat producţia de unelte timp de cîteva milenii. Înainte arta apărea ca o imagine totalizatoare asupra lumii, aşa cum era vocea naratorului omniscient în romanele realiste de secol XIX. Acum arta e mai fragmentară, mai puţin gravă, lumea s-a dezmembrat în postmodernism, unitatea ei ne e ascunsă. Sună pompos, dar cam aşa stau lucrurile…

La ştiri cităm specialiştii de regulă, în combinaţia de reportaj cu eseu ne putem cita prietenii, mai ales dacă sunt tipi deştepţi. Amicul meu copyrighter, Tudor Runcanu, se situează la antipodul meu oarecum. Eu căutam în fotografie Punctul Fix, doza de stabilitate într-o lume schimbătoare, plină de agitaţiuni şi supradoze informative… Tudor, dimpotrivă, vede mişcarea, admiră capacitatea fotografului Dorel Găină de a surprinde o lume în de-plasare perpetuă, ce se zguduie. Crede că principala calitate a fotografiilor lui Dorel Găină este că acestea reuşesc să „distileze realitatea”, să o abstractizeze, să o conceptualizeze, aşa cum puţine fotografii (poze, mai degrabă) sunt în stare să o facă.

Radu Toderici e redactor-şef la editura Dacia şi îmi beau cu el cafeaua aproape zilnic în timp ce răsfoiesc tot felul de manuscrise şi cărţi proaspăt tipărite. I-am cerut şi lui să-mi dea o părere: „Ciudăţenia pe care o detectează privirea mea de amator, zice Radu, obişnuit mai degrabă cu literatura sau cu imaginea mişcată (am numit aici filmul) este faptul că Dorel Găină selectează din muzeul revistelor contemporane doar imagini publicitare sau fotografie pornografică soft. Eventual, instantanee banale, anonime, decupate, banalităţi fotografiate în urgenţa momentului. Ceea ce îmi luminează motivul pentru care un prieten de-al meu a numit aceste colaje artă stradală. Impresia degajată de aceste colaje este aceea de artă ieftină, dar nu în sensul în care pozele ar fi fără valoare, ci în sensul în care fotografia adună democratic tot ceea ce reprezintă ieftinul civilizaţiei noastre strălucitoare”.

Mă miră chestia asta: stau şi sortez fotografiile profesorului şi zic: „acesta e rezultatul muncii lui!” Dar care muncă? Găină se joacă, munceşte destins şi îi destinde pe ceilalţi, pe cînd alţii trudesc nine to five. Îl invidiez! Asemenea taximetristului care îi spunea naiv Mirunei Runcan, una din profesoarele mele preferate în facultate la Jurnalism: „Măi, voi universitarii staţi şi citiţi toată ziua şi mai şi luaţi bani pe asta!”.

Categorii:Uncategorized