Arhiva

Archive for Iulie 2008

ce-mi pasă de frumuseţea unui apus?

„Muzicienii de jazz, care nu erau intelectuali, care nu ştiau să citească o partitură, nu aveau un raport raţional cu pulsaţia. Era ceva ce simţeau. Era o senzaţie, o emoţie pe care o aveau de transmis lumii. Această idee de transmitere este foarte importantă. Ce-mi pasă de frumuseţea unui apus de soare dacă nu pot să o împărtăşesc. Evident, ar fi prezumţios să se creadă că dacă reuşeşti să împărtăşeşti frumuseţea apusului de soare, aşa cum o simţim, lumea ar deveni mai bună, dar oare nu în această credinţă are originea toată aventura artei?”

[Koffi Kwahlue, în dialog cu Gilles Mouellic, în cartea Fraţi de sunet, apărută recent la Editura Grinta, în traducerea lui Roland Szekely]

Pe Roland îl vom avea în curând la radio, la DohoCampus, unde ne va povesti despre carte şi despre pasiunea sa pentru jazz. Vom avea, de asemenea, multă muzică bună adusă de Roland. He, he, manifestăm şi acum pentru un dj-ism mai puţin imperialist, nivelator de gusturi şi alea alea, aşa că invitatul vine cu propriul playlist. Deocamdată, un Stan Getz and John Coltrane.

Categorii:Uncategorized

cum să faci baloane de salivă cu limba

Veţi face şi voi aceste lucruri, dacă urmăriţi cu atenţie desenul făcut de o prietenă, fascinantă în timp ce graţios îşi ascute limba şi eliberează baloane de salivă dintr-a sa suavă gură. Pentru netoţi: chestia aia ţeapănă e limba, sub limbă e, bineînţeles, cavitatea bucală şi restul e antrenament. În curând, dacă depun efort, sunt sigur că am să răzbesc şi în acest sport.

Categorii:Uncategorized

„întâmplarea” care (nu) se întâmplă

interviu cu Rariţa Szakats, AltArt

A fost în urmă cu o săptămână şi ceva. Hapening despre explorarea prin sampling şi dans a spaţiului urban. Pasajul Minerva, Mănăştur. Organizează, participă mai degrabă, că nu e cadru organizat în sens clasic, cei de la AltArt, cu VJ Tutu în pole position pe partea de video, iar pe sunet mortlacreier. Dansatori: Ferenc Sinco, Andreea Belu, Csaba Bartos. Foarte freaky! Sunete care seamănă cu nişte pârţuri, imagini insesizabile, dansuri ca nicăieri de găsit prin baruri, discoteci, spectacole de balet.

Însă chiar dacă lumea nu înţelege mare lucru… nu e niciun manifest în preajmă… mănăşturenii participă la spectacolul multimedia. E realmente un spectacol, dincolo de sens, motivaţii etc, întrucât lumea e captivată de povestea zuzu-ţăcă pe care o văd. Băştinaşi, puradei, bătrâni, aflaţi în părculeţ la o partidă de cărţi, comentează, râd, dansează alături de actanţi! Era realmente fascinant.

Dar uneori hapeningul nu se întâmplă. Trei bătrâni la o masă, pe lateral. Se uită la proiecţii, nici măcar amuzaţi, dar nici consternaţi. E o privire concentrată ce caută să înţeleagă proiecţiile de pe pereţi şi muzica electro, care nu seamănă, bineînţeles, cu sârbele de prin tinereţuri. În întreb pe un bătrânel: „Ce e asta?”. „Ce să fie, o distracţie”, răspunde el. Şi a intuit bine spectacolul. Gratuitatea pe care o presupune un astfel de hapening, logica sa fragmentata, nealineata, gestul aleatoriu şi o grămadă de alte atribute din zona aceasta. O distracţie de la gestul calculat, de la logica utilitaristă de zi cu zi, de la efort chiar şi de la atâtea şi atâtea atracţii din capitalismul de azi.

Bărânelul intră în logica absurdă a evenimentului. „Şi dansatorii cum vi se par?” întreb. „Care dansatori?”, zice el. „Ăia, mă, de sus de acolo! Dar nu se văd de brazi”, completează colegul de bancă şi pensie. „Păi, atuncea trebuie să tăiem brazii ca să îi vedem!”, se amuză el. Cel mai mult mi-a plăcut să îi văd pe copchiii mănăştureni cum fură becurile din recuzita spectacolului. O fetiţă a venit la mine cu o plasă plină de becuri şi mă întreba dacă mai funcţionează. Îi spun că nu ştiu. Se gândea probabil ce fericiţi i-ar fi făcut pe ai ei, dacă ducea o plasă pline cu becuri funcţionale. Alţi hăndrălăi, care se gândeau mai puţin la părinţi, spărgeau becurile într-o veselie rar întâlnită. Aştept următoarele spectacole în toamnă. Chiar dacă le suspectez de niscai nihilism conceptual, de farsă intelectuală, ele sunt totuşi pansament pentru ochi. În momentele de relaxare, mi se desprind ochii de creier şi atunci e relaxare curată, mişcare pură. Foto sunt făcute de Doru Sana. Mulţam.

Doho: Ce te-a frapat cel mai tare în ceea ce priveşte reacţia publicului la hapeningul/spectacolul multimedia organizat la pasajul Minerva din Mănăştur?

Rariţa Szakats: Mi-a plăcut mult faptul că publicul, mai ales acea parte a publicului care aparţine locului în care a avut loc performace-ul, a avut o relaţie activă cu dansatorii şi elementele de spectacol. Asta a fost şi intenţia noastră, ca spectacolul să coexiste cu locul şi oamenii locului. Un bărbat i-a oferit dansatoarei mâna pentru a o ajuta să coboare de pe tobogan, un altul i-a oferit un pahar cu apă, copiii au folosit jucăriile parcului simultan cu dansatorii, mimând mişcările dansatorilor care, la rândul lor, actau jocul copiilor care are loc în fiecare zi în parc. A fost o bucurie pentru mine să simt energia spaţiului acela amplificată cu ocazia spectacolului. Mi-a dat sentimentul de comunitate.

D.: Care a fost ideea spectacolului, intenţiile voastre? Publicul era cam în ceaţă din punct de vedere conceptual, deşi la spectacole s-a amuzat grozav…

R.S.: Ceea ce contează se repetă. Modelele noastre se bazează pe lucruri, evenimente repetitive. Documentarea unor fenomene recurente, modelarea tiparelor, extrapolarea modelului pentru a înţelege mai bine sursa acesteia este o practică în toate domeniile explorării umane, incluzând cele artistice. Iar arta electronică exploatează tehnica sampling-ului de mai bine de 20 ani. MOSTRE/SAMPLES este un proces de modelare a contextului urban. Pornind de la micile ritualuri cotidiene ale individului până la comportamentul în grup, proiectul prelucrează tematic acele tipare care se repetă în viaţa socială a locuitorului unui conglomerat urban, oferindu-i un unghi nou de a-şi chestiona propriile acțiuni. Proiectul se bazează pe trei piloane: audio, video și dans. Artiştii culeg sunete recurente în contextul urban (zgomotele străzii, maşini, paşi) imagini ale unor tipare vizuale repetitive (geamuri, blocuri, dimanica fluxului traficului) și comportamentele tip ale locuitorilor oraşului (tipare sociale). Reprezentațiile sunt spectacole integrate de sunet, imagine și mişcare, cu participarea directă și imediată a spectatorilor – al căror input va fi transformat în loop-uri audio, video sau de mişcare.

D.: De ce aţi făcut „întâmplarea” în cartierul Mănăştur şi nu în centru, unde puteaţi avea un număr mai mare de spectatori relativ avizaţi?

R.S.: Tocmai pentru că spectacolul este despre ritualuri cotidiene ale unui spaţiu social, am vrut ca el să fie deschis întâi de toate către comunitate. Ne-am bucurat să avem în rândul publicului şi consumatori recurenţi ai evenimentelor noastre sau ai evenimentelor de artă, însă nu lor le-am adresat, cu întâietate, evenimentul. În septembrie vom relua spectacolul, într-o altă locaţie publică, în egală măsură provocatoare din punct de vedere social… mallul.

D.: De ce crezi că unii intelectuali dintr-o zonă livrescă sunt de părere că foarte multe spectacole multimedia sunt nihiliste ideatic ori relativ sărace din punct de vedere mental, desi vizual „îţi iau ochii”?

R.S.: O astfel de apreciere este subiectivă şi, cel mai probabil, are o justificare în mintea celui care o face. Mostre a avut o idee centrală: prelularea şi repetarea secvenţelor repetitive ale spaţiului social pentru a reflecta în acest fel, către oamenii locului, care sunt ritualurile lor cotidiene.

D.: Care e cel mai ţăcănit lucru care ţi s-a intamplat pe când organizai astfel de evenimente culturale alternative?

R.S.: Se întâmplă lucruri variate, unele care aduc bucurie, altele de care nu îmi amintesc cu drag. Unul din cele pozitiv marcate în memorie: după spectacolul de vineri un bărbat a venit emoţionat la noi şi ne-a spus că aceea a fost cea mai fericită zi din viaţa lui… Dar am trăit şi momente în care administratorul spaţiului în care organizam un festival, de data aceasta un spaţiu destinat evenimentelor artistice, mai mult chiar, în cadrul Capitalei Culturale Europene, ne-a solicitat să încheiem mai repede evenimentul, că s-ar duce să se culce.

Categorii:Uncategorized

consumatori activi, dar cetăţeni pasivi

Ziarul Cetăţeanul Clujean unde lucrez lansează o campanie de presă împotriva a ceea ce noi denumim „alimente second-hand”, adică practica unor supermarketuri de a aduce pe piaţa clujeană alimente în prag de expirare. Aşteptăm şi reacţia voastră pe blog! Cel mai tare ar fi dacă aţi lua nişte produse expirate şi le-aţi duce via mail la OPC sau să faceţi nişte poze şi să ni le trimiteţi nouă.

Cel mai tare m-a enervat pe când mă documentam pentru articolul ăsta e faptul că, dacă ar fi să dăm crezare Lenuţei Şuteu, inspector-şef al Oficiului de Protecţia Consumatorilor, clujenii nu depun sesizări la OPC în momentul în care găsesc alimente expirate. Cel puţin, nu a fost nicio reclamaţie în tot Clujul ăsta metropolitan şi european în ultima lună! Aflaţi mai multe aici!

Categorii:Uncategorized

Peninsula. Un reportaj etilic

Iulie 28, 2008 13 comentarii

„Plouă, plouă plouă / Vreme de beţie”. Cam astfel s-ar caracteriza pentru mine periplul meu deopotrivă reportericesc şi scriitoricesc de la Festivalul de muzică de la Peninsula, Târgu Mureş, care s-a ţinut în a doua parte a săptămânii trecute. Am stat doar o zi, însă în timpul acesta ploios am reuşit să beau aproape un butoi de bere, să ascult multă muzică bună, să atentez la moralitatea, bineînţeles feciorelnică, a unei jumătăţi de duzină de fete frumoase şi să sfârşesc într-un şanţ cu un puiuţ de câine zgribulit şi plâns, eu gândindu-mă de ce nu sunt cu vreo blondă într-un cort, el gândindu-se de ce arată tata aşa ciudat. Am citit reporteri care scriau stereotip pe sub vreo poză: „Atmosferă incendiară la Zakuska Stage”. Dar atmosfera surprinsă de mine e stinsă de ploaie, bere şi melancolie.

Este un film care îmi place tare mult, Roma (1972) de Fellini. Există o scenă cu un grup de motociclişti, care traversează în viteză centrul istoric al Romei. O văd pe fugă, din unghiuri subiective, cu sferturi de priviri, iar camera îi încadrează pe măsură. Fără panoramări lente şi cadre fixe, cum s-ar impune cu nişte clădiri somptuoase. Tot astfel, am văzut şi eu Peninsula, ca atâţia alţii, cu memoria abţiguită, cu resturi de imagini şi impresii.

Dumnezeu e mare!

Ajung după-amiaza în complexul Weekend, unde se ţine festivalul. Dau din prima de clujeni. De pildă, băieţii furioşi de la trupa de hardcore Guerrilas stau la masă. Beau bere. Între 3,5 şi 5 lei. E bine, ne permitem. Vorbesc cu Kornel, solistul formaţiei, acum treaz, potolit, aproape contabil. Puternic, grumaz solid, neras. Mă tot mir de el, un schizo atât de calculat, care în timpul zilei lucrează la Finanţe, e îmbrăcat la costum şi poartă servieta, iar în timpul nopţii devine vârcolac. Rage, îi îndeamnă pe cei care îl ascultă să înceapă lupta de gherilă („Start the fight”). Lupta cu ei înşişi, revoluţia personală, că nimeni nu s-ar mai încrede într-o gherilă politică.

[Foto: Manases Sándor pogo la Guerillas]

Vin la masă şi băieţii trupei de funkcore punk Mushroom Story. Mai băietani, rebeli haioşi. Se pregătesc să cânte. Ştiu să facă atmosferă. Puştii emo de la ploaie şi de la hormoni razna-adolescentini, renunţă la morgă şi se zbânţuie cu tenişii lor roşii, blugi negri pe fese osoase, bluze galbene, pe ritmurile trupei care a câştigat recent concursul Manifest Yourself al decentei reviste Sunete.

Mă întâlnesc cu fraţii Alexandru şi Mihai Vakulovski. Amândoi scriitori… buni, răi, depinde cine îi laudă sau contestă. Eu beau bere, ei pe uscat deocamdată, că s-au apucat de viaţă sportivă. Joacă zilnic baschet, iar Sandu mai iese la alergare din când în când. Am făcut pariu cu el că dacă se ţine de sport o să alerg prin centrul Clujului, noaptea, la bustul gol, strigând „Dumnezeu e mare!”. Dacă nu se ţine, o să alerge el.

Am emoţii. Îmi lansez cartea „aiurea-n tramvai”. Nu aşa se numeşte cartea. Este un studiu mai referenţial, despre „Anii 60: mişcări contestatare în SUA”. Aiurea-n tramvai e ideea de a-mi lansa cartea pe o scenă de muzică, când lumea nu e pregătită de aşa ceva. Îmi dau seama de asta pe minut ce trece, cu fiecare sorbitură de bere, care începe să mă întristeze artificial de prematur. Lansarea e de la 8.20. Deja sunt la a cincea bere. Mă întâlnesc la intrarea complexului Weekend cu Al. Cistelecan, care îmi prezintă cartea, şi cu fiica lui. Lansarea mea, deşi acceptată de organizatori, e mai degrabă tolerată. Din păcate, nu s-au făcut afişe cu lansarea de carte cuplată cu un concert de jazz (clujenii de la Swinging Train), de aceea lumea nu prea ;tie despre ce e vorba. Ce-i drept, nici eu nu m-am străduit prea tare să mă auto-promovez. Discut cu una dintre organizatoarele festivalului, care lucrează în presă, să îmi dea o brăţară pentru profesorul Cistelecan, care îmi prezintă cartea. Mă întreabă cine e ăsta. Îi spun că e cel mai faimos intelectual din Târgu Mureş.

De la cărţi lansate la propriu la electro-triburi

Vine lansarea. Grăbită, ca să intre cât mai repede formaţia, care e plătită la minut. Cistelecan mă flatează şi spune că are un epic atât de spumos acest studiu, de fapt, referenţial şi scris cu intenţii „academice”, încât poate să fie luat ca roman. Citesc împleticit din carte: „Generaţia contraculturii descoperă cu adevărat relevanţa corpului viu, nu doar a intelectului, ca organ de percepţie şi de cunoaştere filosofică a lumii”. Închei.

[foto: Mihai Vakulovski – cu ocazia asta raportez că mi-a fost furată pălăria mea preferată. Mă declar nul]

Spun publicului că poate cumpăra cartea de la Sandu Vakulovski, apoi mă răzgândesc şi, dintr-o generozitate etilică, le spun tinerilor prezenţi la cântarea Swinging Train că le-o dau gratis. Am un exemplar în mână. Şutez în el. Nu ştiu exact de ce. Poate dintr-o dezamăgire de copil răsfăţat că nu am primit destulă atenţie, de la mulţimea cu chef de muzică. Cartea se înalţă vreo 5 metri şi aterizează în capul unui trecător. Pianistul Harry Tavitian şi prietena lui insistă să îmi cumpere cartea. Îmi povestesc că este una dintre epocile care i-a influenţat major. Împart exemplare în mulţime. Cineva vine şi îmi spune cu sarcasm că le dau degeaba că oricum nu citesc cartea că îs unguri. Îmi tot spuneam atunci că lumea asta livrescă, orgolioasă şi solitară, e moartă, nu mai are public sau dacă îl are percepe cartea ca un bibelou, de pus în bibliotecă, ca simbol al statutului social. La editor i-am spus ulterior că un grup de punkeri mi-au furat plasa cu cartea. M-a crezut.

Trec peste mâhnirea mea personală, ca să mă scufund într-o alta, mai generală, fără obiect anume, indusă de alcool şi poate de vreme şi mocirlă. Apoi, mergem la Nightlosers. Îmi revin repede pe ritmurile formaţiei. Blues şi etno blues trepidant. Muzică de entertainment, de calitate. Mi s-au părut cei mai buni din seara de vineri. Lumea dansa, râdea, bea.

[Foto: Manases Sándor Nightlosers, una dintre multele formaţii de la Penisula pentru care merită să îţi pierzi nopţile]

Am mers apoi la cortul de electro. Cântă ATB. Dacă afară era mocirlos, cam răcoare şi vremea dădea iar semne de ploaie, în cort era cald. Aburi în jur de la căldura sutelor de dansatori electro-tribali. Parfumuri, corpuri erecte, sau, mă rog, aşa se vedea prin sticla de bere. Mi se cam rupe filmul. Sărut o fată, nu ştiu cum o cheamă. La un moment dat nu mai ţin pasul cu dansatorii dopaţi cu Redbull, mă târăsc spre alt cort, în speranţa că dau de nişte prieteni, pe care nu îi prind la telefon. Găsesc un pui de câine plouat. Tremura şi scâncea după maică-sa. Cu emoţia şi tandreţea pe care doar beţivii o au în asemenea ocazii, cu ochii înlăcrimaţi, îl iau în braţe, ne ţinem de cald amândoi. Adormim împreună.

Categorii:Uncategorized

prefeţele buclucaşe de ovidiu pecican

Iulie 27, 2008 1 comentariu

[Din când în când blogul acesta, ca să îşi merite numele de campus, găzduieşte opiniile altor persoane, indiferent că e vorba de câte un eseu, cronică de film ori, cel mai adesea, interviu. De data aceasta, îl găzduiesc cu plăcere pe scriitorul Ovidiu Pecican, care se străduieşte să facă un pic de vâlvă cărţii mele. Dânsul răspunde în eseul de mai jos, intitulat „Prefeţe buclucaşe”, la două recenzii dedicate studiului meu, scrise de profesorii Al. Cistelecan şi Ştefan Borbely. Sincer, nu cred că o să se înţeleagă mare lucru pentru că: 1. cel mai probabil nu aţi apucat să răsfoiţi ce am scris, iar 2. atunci s-ar putea la fel de bine să nu fi citit ce au scris ei, însă partea bună o fi 3. poate că textul polemic de mai jos vă face chef, o, voi, cetitori ipocriţi, semenii mei, fraţii mei, să adăstaţi în jurul studiului care se găseşte parţial şi pe blog la „aici e cartea mea desprte contracultura hippie!”]

 

Mai scrie omul şi prefeţe, ce să facă?!… Pe când eram un nimeni plin de speranţa că s-ar putea găsi cineva care să îmi publice şi mie o carte, mi-aş fi dorit măcar cinci rânduri pe coperta a IV-a a debutului meu, dar nu le-am găsit. Nimeni nu părea disponibil să rişte pentru mine, punându-şi semnătura acolo. Aşa că mi-am zis că, de se va ivi vreodată ocazia să mi se solicite mie trei rânduri de solidarizare din partea unui coleg de scris aflat la începutul drumului, în ipoteza că acela ar fi putut crede că semnătura mea îl recomandă în loc să îl compromită, eu să nu mă fofilez, să nu mă dau pe după cireş sub diverse pretexte, şi nici să nu arborez ifose importantisime şi vanitoase. Ceea ce, după puteri, în ultimii ani, de când poziţia de profesor şi cea de autor a treizeci de cărţi tipărite – bune, rele, cum vor fi fiind – par să mă recomande atenţiei debutanţilor şi a altor camarazi de preocupări care o vor cu tot dinadinsul, am chiar făcut.

 

A scrie prefeţe, la urma urmei, înseamnă să oferi o opinie asupra cărţii în marginea căreia glosezi, să informezi în câteva rânduri cu privire la autor, dar mai ales să mediezi între el şi public. Nu ignor că ritualul “textelor-escortă”, pre- sau postfeţe, în funcţie de locul predestinat lor, este încă unul, pe lângă altele, dintre ritualurile intelectuale şi cărturăreşti cu valoare specifică în mediul celor care îl practică. E ca şi gestul alcătuirii antologiilor de grup, în care stai umăr la umăr cu alţi comilitoni, sperând că asta înseamnă ceva în plus faţă de publicarea solitară, sau ca şi alcătuirea de festschriften, de “volume omagiale”, pe care doar înţelegerea îngustă condiţionată de prostituţia din vremea dictaturii roşii le-a putut, pe moment, compromite, fără a le altera însă esenţa nobilă, de plecăciune liber asumată a membrilor unei colectivităţi în faţa excelenţei profesionale şi a longevităţii în carieră a unui coleg. Toate împreună ţin de identitatea cărturărească şi, chiar dacă din exterior pot părea deplasate, cei care le împlinesc şi propagă cu bună credinţă nu au de ce se împiedica de ironiile exterioare ori de neîncrederea unora dintre cititori. Dacă ar fi să ia în seamă toate vociferările pe seama folosirii trăsurii şi a personalului aferent în livrea de epocă, regina Angliei nu ar mai trebui să părăsească palatul Windsor, cu prilejurile deplasărilor publice, decât în Cadillac-uri sau Rolls Royce-uri.

 

Momentul cel mai emoţionant, pentru mine, al filmului artistic A beautifull mind, dedicat unui savant care, deşi a înnebunit, a apucat să revoluţioneze ştiinţa, binemeritând Nobelul, a fost acela când, în campusul britanic unde omul absolvise iar acum excela profesional, rând pe rând, universitarii veniţi să bea o cafea sau să prânzească, se apropiau şi depuneau pe masa protagonistului, cu modestie, stilourile lor, în semn de respect faţă de contribuţia superlativă, fie ea şi de tinereţe, a aceluia. Era poate ridicol gestul luat ca atare, dar valoarea lui simbolică şi emoţională nu putea scăpa nici unui spectator, familiarizat ori ba cu modul de a fi al orgolioşilor intelectuali de pe mapamond, solitari şi trufaşi, nu o dată, în periplurile lor sofisticate prin lumea ideilor şi a cunoaşterii. Accept şi susţin, la rândul meu, ritualurile lumii în rândul căreia mă încadrez şi omologhez, căci mi s-ar părea de prost gust (şi creştere) să îi doresc validările, dar să îi resping, în acelaşi timp, de plano, ritualurile de recunoaştere, numai în virtutea unor glisări nefericite, determinate, ici şi colo, de contexte nefericite sau de înţelegeri greşite ale semnificaţiei acestor habitudini creatoare de identitate de tagmă ori profesie. Le accept în principiu, fără a refuza să le filtrez critic şi presupunând că lucrurile trebuie judecate de la caz la caz, la modul cel mai concret cu putinţă, omagiile dedicate lui Ceauşescu neînsemnând automat respingerea genului ca atare.

 

M-am dus cu gândul la toate acestea de curând, constatând că în receptarea cărţii lui Adi Dohotaru, Anii ’60: mişcări contestatare în SUA (Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2008), doi dintre prietenii şi colegii mei – universitari şi cronicari literari cu o activitate substanţială în ambele domenii – se împiedică, mai mult sau mai puţin în trecere, de prefaţa pe care, la solicitarea autorului, am acceptat să o scriu şi să o semnez.

 

Iată-l astfel pe Al. Cistelecan taxându-mă în treacăt (“’68: American Story”, în Cultura, an. III, nr. 25 (179), joi 26 iunie 2008, p. 8) drept “democrat flexibil” contrapus – spre o mai bună înţelegere – “democraţilor cu principii mai ferme”. Situarea mă nedumereşte, desigur, mai cu seamă că soseşte de la un autor cu care am colaborat o vreme sistematic, în chenarele revistei Vatra, prin anii 90, şi alături de care m-am compromis, nu o dată, în ambianţa revistei clujene Provincia, la începutul noulei secol şi mileniu. Îi voi fi dat, pesemne, unele temeiuri, de două decenii încoace, lui Al. Cistelecan, să înţeleagă flexibilitatea mea între ghilimele, ca pe o laxitate principială, cine ştie. Că sunt democrat, o recunosc, şi pot admite şi flexibilitatea, dacă prin ea se înţelege consecvenţa cu principiul neexcluderii celuilalt. Îndeobşte am acceptat dialogul şi polemica cu oricine dovedea bunăcredinţă, informare şi, mai presus chiar decât aceste lucruri care ţin, unul de etică, iar celălalt de cunoaştere, respectarea regulii elementare a comunicării: amenitatea, politeţea, urbanitatea. Pesemne că grija mea de a nu saborda inşii care gândesc altminteri decât o fac i-a putut părea lui Al. Cistelecan o abandonare a principialităţii, pe de o parte, iar pe de alta, o abatere de la regula parohialismului, exclusivismului, înregimentării în găşti. Regret dacă s-a întâmplat aşa, dar s-ar putea să fie la mijloc miopia celui care descifrează gesticulaţia mea publică. Desigur, este mai convenabilă o coerenţă elementară din punctul de vedere al privirii. Mi se reproşează, nu o dată, să ortodox fiind, nu exprim o poziţionare fermă în interiorul ortodoxiei, repudiind în manieră fundamentalistă dialogul cu greco-catolicismul şi cu celelalte religii, de pildă. Alţii sunt convinşi că aş fi în fapt, greco-catolic sau, dacă nu, liber cugetător, evreu, orice altceva, fapt care le-ar permite interpretarea intervenţiilor mele în dezbaterea publică într-un tipar rectiliniu, simplicissim şi calificarea mea în consecinţă, ca un “corp străin” naţiunii, comunităţii religioase, rasei în interiorul cărora, totuşi, eu mă identific.

 

Dar Al. Cistelecan se împiedică în prefaţa mea la cartea de debut a lui Adi Dohotaru de faptul că, pomenind interesul acestuia pentru anii ’60, spun că autorul “deschide cutia Pandorei”. “De ce ar fi… un documentar despre mişcările contestatare din America o cutie a Pandorei?”, se întreabă criticul şi universitarul târgu-mureşean, de parcă nu şi-ar fi trăit adolescenţa şi juneţea în acele vremuri, şi nu ar dispune de propria mărturie trăită pentru tot răstimpul trecut de atunci încoace. Am să îi amintesc atunci eu, ca istoric, în ce fel SUA mişcării flower-power, cu concentrările sale de tineri protestatari ce ridicau la rang de ritual cvasi-obligatoriu consumul de droguri şi făceau din demolarea structurii tradiţionale a familiei un obiectiv posibil de atins prin comunităţile erotic devălmaşe se dovedeşte o “cutie a Pandorei”. Aceeaşi SUA şi acelaşi moment propuneau, prin revolta campusurilor universitare, un model filosofic – ideologic, de fapt – alimentat de freudo-marxismul marcusean care consona de minune cu maoismul unora dintre contestatarii francezi conduşi de Cohn-Bendit. Altfel spus – şi văzut de pe Dâmboviţa şi Mureş – momentul eliberator al pletelor, fustei mini şi al pantalonilor evazaţi era o cutie a Pandorei întrucât, în relativa liberalizare poststalinistă (acum ştim că ea urma să se încheie rapid, în favoarea unui nou îngheţ, brejnevian în lagărul socialist şi ceauşist la noi acasă), nu putea decât confuziona Răsăritul, dornic să schimbe glasul lui papaşa Djugaşvili, al Anei Pauker şi Dej nu cu cel al artizanului “revoluţiei culturale” din China, ci cu visul de aur al lui Iliescu din 1990, un socialism soft a la Dubcek (fiindcă Gorbaciov nu inventase încă perestroika şi glastnost, iar hruşciovismul care îi prilejuia lui Soljeniţân debutul şi afirmarea oficială, la el acasă, era pe cale de a pierde partida pentru încă două decenii).

 

Dar Al. Cistelecan înţelege că aş respinge “elanul neoromantic” al anilor 60, ca fiind “aducător, pentru România de acum, de mari şi stricte necazuri”. El înţelege bine, de astă dată, recunosc. Plin de elan neoromantic este şi glasul naţionalismului ultra, ţipat strident de Vadim şi de Funar, cu efecte pe care la Cluj le-am trăit cu asupra de măsură vreme de doisprezece ani. Şi tot neoromantic a fost şi modul contestatar al pieţei Universităţii, în mai – iunie 1990, când confuzia ideologică pe care acest ethos a îngăduit-o, a permis confundarea lui Marian Munteanu – omul de afaceri pragmatic şi prea puţin scrupulos de mai târziu – cu un lider al opoziţiei democratice. Asta ca să nu mai pomenesc de elanul, după unii la fel de neoromantic, al minerilor de a grădinări în piaţa respectivă, după “plivirea” ei de buruienile sociale, care s-ar încadra foarte bine în discursul anarhic al anilor ’60, şi ar putea fi de minune motivat prin preceptele maoiste ale instaurării ordinii proletare, având în plus şi exemplul insurecţiei muncitorilor parizieni din vara lui 1848, soldată, desigur, cu deportări masive în Algeria (Siberia fierbinte a francezilor din acel secol).

 

“Ţară neaşezată, de la Ureche până la Pecican,” conchide Cistelecan, “România nu poate profita fără riscuri de principiul contestaţiei, care i-ar afecta, desigur, structura prea fragilă”. Mă rog, deşi nu am spus nicăieri aşa ceva, pot argumenta şi în sensul în care Al. Cistelecan mă împinge, pentru că mă număr printre cei care, în întreaga perioadă plină de speranţă a anilor 1990 şi 1991 m-am aflat în stradă, pe la manifestaţiile civice spontane sau organizate, interesându-mă ce se poate face pentru a nu lăsa ca sensul schimbărilor sociale să fie deturnate de la aspiraţiile părţii de societate sătulă de dictatură şi de clientelism (unde, la drept vorbind, mă mai situez încă şi acum). Structura ţării nu este atât fragilă, cât amorfă, ca să zic aşa. Există instituţii ale sistemului ce se situează într-o continuitate de zile mari cu trecutul detestabil, altele şi-au schimbat înfăţişarea dar nu necesarmente şi năravurile, iar altele sunt noi. Ceea ce rezultă este, desigur, un conglomerat şi complicat, şi complex, modelator de realitate, pe care nu îl ignorăm – fiindcă nu putem – niciunul dintre noi. Dar contestaţia, măcar pentru motivul ineficienţei dovedite în perioada aurorală postcomunistă şi fiindcă se pretează la manipulări – un tip de contestaţie fiind şi cel exprimat de mineri, în 1999, şi de fundamentaliştii care ies la păruială cu prilejul Gay Pride, şi de ONG-urile creştin-ortodoxe care voiau să îl lapideze moral pe înaltul ierarh Corneanu pentru că s-a împărtăşit într-o biserică greco-catolică – ar trebui să dea de gândit promotorilor acestora. Dacă ea înseamnă ieşire cu orice preţ în stradă – Adi Dohotaru se pricepe la asta, memorabile au fost tentativele sale de a opri un concert de manele la Casa Studenţilor din Cluj, prin 2005 sau 2006, pentru că el coincidea cu ziua comemorării morţilor, şi pichetarea cofetăriei “Croco”, dispărută în istorie ca urmare a achiziţionării locaţiei de o bancă clujeană -, atunci riscă să îşi piardă bruma de prestigiu pe care alte abordări i-ar putea-o păstra şi chiar potenţa, căzând în derizoriu. Într-un asemenea înţeles, am putea, fiecare din noi, propune contestări radicale de tipul: purtarea chiloţilor peste pantaloni în semn de protest faţă de fetele care nu poartă deloc; berea în piaţă a unor mari cantităţi de vin ca reacţie la festivalurile nesăbuite de bere; consumul concertat, în mari cantităţi, de praz, ceapă şi usturoi pentru a descalifica invazia marilor companii de parfumuri pe piaţa locală. Şi aşa mai departe.

 

Dacă contestăm, haide să gândim mai întâi. Şi să asumăm şi riscurile acţiunilor noastre. Pentru a nu compromite un principiu şi a nu deveni penibili.

 

Cistelecan nu este singurul critic ce mă onorează cu o interpelare pentru păcatul de a fi scris o prefaţă la cartea lui Adi Dohotaru. Ştefan Borbely îmi dedică şi el câteva rânduri în Contemporanul. Ideea europeană, an XIX, nr. 7 (676), iulie 2008, p. 7: “… Am fost solicitat să girez volumul cu o prefaţă, ca titular al unor cursuri şi conferinţe care aveau drept subiect contracultura, inclusiv al unui serial aniversar pe care l-am realizat anul acesta la Cercul Eranos al Literelor clujene. M-am derobat în repetate rînduri, sugerându-i autorului că debutul cu un asemenea subiect, specific unei mentalităţi emancipate, revoltate, juvenile, presupune din capul locului singurătatea orgolioasă a autorului şi absenţa unei “umbrele”: văd acum că Ovidiu Pecican scrie totuşi o prefaţă, şi-n ciuda faptului că o face competent şi zglobiu, ca întotdeauna, sunt în continuare de părere că insistenţa lui Adrian Dohotaru de a-şi asigura protectoratul tandru al unui adult [subl. Şt. B.] – chiar revoltat, cum este Pecican – reprezintă o culpă în raport cu subiectul [subl. Şt. B.]. Consecvent cu tema, Pecican ar fi trebuit să refuze…”.

 

Desigur, colegul Borbely comite în rândurile de mai sus, mi se pare, o regretabilă confuzie de planuri. Adi Dohotaru realizează o analiză a mişcărilor contestatare din SUA anilor 60, lucrarea lui este o exegeză universitară, nu un manifest personal sau unul pus în slujba unei mişcări. Prin urmare, de ce ar fi trebuit, în aceste condiţii, ca autorul să asume postura de o “orgolioasă singurătate” pe care profesorul său i-o sugera? Confuzia pare să se facă în punctul în care se cere o “consecvenţă cu tema”, de parcă Armin Heinen s-ar cuveni să fie un exponent al legionarismului numai pentru că analizează fenomenul legionar. Personal nu împărtăşesc această perspectivă şi socotesc că poţi scrie o monografie dedicată unui curent, fenomen, unei idei sau unui personaj anume fără a fi deplin solidar cu el, ba chiar pe dos, când este cazul. Asemenea monografii exprimă o nevoie de a înţelege şi explica, mai puţin importantă prin adeziunile emoţionale pe care le solicită, şi mult mai importantă prin analiza critică şi detaşarea în căutarea unei neutralităţi a observatorului. Consecvenţa s-ar cuveni să se închege nu în raport cu tema – ce va fi însemnând asta când nu schimbi focusul cercetării? -, ci cu metodologia ştiinţifică şi perspectiva raţională asupra subiectului, oricare ar fi acela.

 

Este nedrept să îi ceri lui Adi Dohotaru să devină un “şaizecist” doar pentru că scrie o carte despre contestaţia şaizecistă, după cum este nepotrivit să îi soliciţi prefaţatorului să nu scrie prefaţa care i-a fost solicitată numai pentru că ai o altă poziţie în raport cu această întreprindere şi socoteşti că autorul ar trebui să se comporte ca membrii mişcării pe care o analizează, deşi au trecut patru decenii de la ea şi omul nu este american, ci român.

 

Ştefan Borbely este singurul în drept să decidă dacă să scrie o prefaţă solicitată sau nu, după cum eu, la rândul meu, sunt singurul în măsură să dau un răspuns întrebării dacă etica de profesionist al scrisului mă îndeamnă sau nu să aştern câteva cuvinte în preambulul unei cărţi interesante, scrisă de un debutant care, refuzat de alţii, a ajuns să dorească sprijinul meu.

Categorii:Uncategorized

prietenii mei cît mai departe

Iulie 26, 2008 3 comentarii

O diferenţă majoră între straights şi oamenii care consumă (ori produc) mai multă artă decât media ar fi înclinarea mai accentuată a ultimilor spre trecut, asupra căruia adăstează languros, alteori chinuitor, mai adesea decât primii. Mai jos e un fotoreportaj, pe care l-am prezentat la facultate, pentru o lucrare. Probabil profa, Andrea Mogoş, se aştepta la un fotoreportaj social, însă glosarea asupra Marginaliei lui Pedestru, „Frescele de pe strada Pavlov”, mi se părea mult mai atractivă atunci. De aceea, nici nu am luat nota maximă.

1.Chiar dacă desenele din camera lui Mihai Pedestru nu vin din perioada paleoliticului precum cele de la Lascaux, frescele de mai jos par să emane dintr-o altă lume: a atipicului, a noncomformismului sănătos şi chiar a gestului creator. În această încăpere desenele nu sunt de o boemie forţată, dimpotrivă, ele sunt naturale, asemenea mucurilor de ţigară şi a scrumului pe care le găseşti pretutindeni pe covor, asemenea hîrtiilor, ambalajelor, cărţilor şi a sticlelor de băutură răspîndite prin odaie într-o dezordine pitorescă.

2. Ideea desenelor i-a fost dată de o prietena artistă (al cărei autoportret domină încăperea) căreia i se păreau banali pereţii, aşa goi cum erau. Mihai crede ca astfel îşi ţine prietenii mai aproape. Nu doreşte să interpreteze, să “psihanalizeze” desenele amicilor săi. Crede că, pur şi simplu, desenele îi exprimă pe ei înşişi, într-o stare, la un moment dat… nimic mai mult. Mai demult, la un chef de ziua lui, Mihai Pedestru le-a permis prietenilor să-şi lase imaginaţia să zburde nestingherit.

 

 

3. Codruţa Simina, o jurnalistă clujeană, în febra creaţiei, la spartul chefului, cînd îşi “autoportretizează” ochiul roşu şi obosit. Mesajul final? “Sleep Makes You Romanian”.

Adi Dohotaru: Cînd intentionezi să-ţi revopseşti pereţii?

Mihai Pedestru: Niciodată

Mihai Pedestru (rîde): Poate cînd o să-mi pice tencuiala!

 

 

4. .Bianca Felseghi, pe cînd era studentă la Jurnalism, (ne)fireşte că este de acord cu citatul, mai mult sau mai puţin sexist, scris de Doho:

“Sau cine mai ştie, dintre cei mai tineri, fireşte, că tot contraculturii din anii ’60 îi datorăm […] îngustarea pe corp a blue-jeanşilor, care au lansat în acest fel, o adevărată frenezie a esteticii fesiere?” Ştefan Borbely, Observatorul Cultural

 

 

5. Adi Deoancă, student la Drept şi Jurnalism, într-o stare blue, privind languros obiectivul…

Adi Dohotaru: Nu regreţi că nu au fost desenaţi pereţii în toate locurile de către un profesionist?

Mihai Pedestru: Cîtuşi de puţin, nu vreau să locuiesc într-un muzeu, vreau doar să-i am pe prietenii mei cît mai aproape.

 

 

Cît timp puneam postul ascultam pe repeat piesa asta de la Interpol, fără legătură anume cu ceea ce făceam. O înnebuneam pe Cora în autocar, cîntînd cu vocea aceea de cadă de baie: „We’re going to the city…”. 

 

Categorii:Uncategorized