Prima pagină > Uncategorized > Ştefan Borbely despre contracultura hippie

Ştefan Borbely despre contracultura hippie

[îi mulţumesc domnului profesor pentru aprecierile calde din revista „Contemporanul”, unele nemeritate, cred eu, la adresa studiului]

Contracultura sărbătorită editorial în România!

         Ştefan Borbély –

 

Absolvent de jurnalistică şi politologie, cu serioase propensiuni către studiul ştiinţific interdisciplinar, june rebel, neconvenţional, cu gesturi de revoltă totuşi potolite şi dotat cu un gust aparte pentru scenariile publice de efect, neobişnuite, clujeanul Adrian Dohotaru e un redutabil jucător de volei în momentele în care nu scrie pentru presă sau când nu redactează emisiuni de televiziune şi un om dotat cu o ştiinţă a marketingului cultural aparte de-a dreptul magnetică, bizară.

 

În această din urmă calitate (în repetate rânduri verificată până acum), el a organizat lansarea pe un acoperiş de bloc a unui volum colectiv coordonat de către Ruxandra Cesereanu şi a pus în circulaţie propria sa carte în hala industrială de la Tehnofrig, printre cazane toropite şi macarale atârnând de tavan, făcute să reverbereze, preţ de o seară, atât zumzetul zecilor de fani sosiţi să celebreze venirea pe lume a solidului op, cât şi fervoarea extatică, prelungită în numeroşi decibeli, a unei bune formaţii rock. Dacă se mai spune pe alocuri că nu autorul este în cele din urmă acela care îşi alege un anumit subiect de lucru pentru o carte, ci aceasta din urmă îl alege pe el după chipul şi asemănarea substanţei sale de adâncime, lucrul acesta este înzecit adevărat pentru remarcabila sinteză Anii ’60: mişcări contestatare în SUA, cu care Adrian Dohotaru debutează editorial la Ed. Eikon din Cluj (2008), pentru a marca o premieră absolută în exegeza culturală românească: volumul este, după ştiinţa mea, cel dintâi din spaţiul autohton dedicat integral contraculturii occidentale a anilor ’60, premieră de bun augur pentru care nu numai autorul, dar şi editura merită toate laudele care li se cuvin.

 

 

Timing-ul apariţiei este, de asemenea, redutabil: s-au împlinit, în luna mai a acestui an, patru decenii de la revoltele studenţeşti pariziene din anul 1968, şi evenimentul pare să fi trecut neobservat pe la noi, cu excepţia unor mici puseuri nostalgice, deşi tot ce ni se întâmplă – inclusiv postmodernismul sau moda scrierii de poezie  pe sonorităţi psihedelice… – poartă amprenta revoluţiei culturale occidentale din anii ’60. Aşadar, volumul apare cât se poate de oportun (felicitări, din nou, editurii lui Vasile George Dâncu!), pentru a mai şterge ceva, tot prin intermediul unui clujean atent şi livresc, din praful păstos al ingratitudinii comunitare şi pentru a ne scoate din cuminţenia din care ne-am făcut nu numai un crez, ci şi un stil de viaţă.

 

Omul zilelor noastre – spune Dohotaru în mod justificativ în preambulul lucrării sale – a fost dezobişnuit să se mai revolte de către o societate excesiv de consumistă, care-l îngroapă în obiecte şi în bunăstare, deturnându-l spre conformism şi moliciune; „unidimensionalizarea” obedientă, proprie copilului transformat prematur în adult etatizat, despre care a scris în mod militant, la vremea respectivă, Herbert Marcuse (în Omul unidimensional) se întoarce, aşadar, spre noi sub forma absenteismului politic şi a comodităţii de a alege între 20 de feluri de îngheţată şi 40 de feluri de carne tranşată la supermarket, şi, în acest context destul de cenuşiu, contracultura anilor ’60 pare să fie chiar gura de oxigen de care avem nevoie: dar nu doar pentru a glosa pe marginea ei şi a adjuvantelor pe care le-a creat (păpuşa Barbie, ecologismul, estetica fesieră a jeans-şilor strânşi pe picior, psihedelismul sau cultura top modelului etc.), ci pentru a le interioriza existenţial.

 

Cartea lui Adrian Dohotaru chiar asta face: propune, în termeni de redactare erudiţi, foarte bine documentaţi în biblioteci străine, un manifest personal şi politic echivalent cu o invitaţie la prospeţime. E salutar că această carte a izbutit să apară: ea umple un gol imens, deschide o linie exegetică specială, marchează un prim pas către o normalitate pe care am tot amânat-o (după ce totalitarismul ne-o interzisese). Sper, din toată inima, că volumul se va bucura de atenţia avizată a criticii, devenind în acest fel o platformă de lucru: e – repet – prima cu acest subiect din literatura noastră, scrisă cu talent, cu participare şi – mai ales – seriozitate intelectuală de bun augur pentru o carieră promiţătoare.

 

Câteva cuvinte despre circumstanţele de gestaţie ale volumului. Nu ştiu de ce a ţinut cu tot dinadinsul autorul să se „hermafroditizeze” recurgând la prenumele Adi de pe copertă, fiindcă infantilizarea nu-şi avea câtuşi de puţin rostul aici: nu e primul text publicat de el, peste tot a semnat Adrian anterior, iscălitura juvenil-neconvenţională de acum vulnerabilizează nemeritat volumul, sugerând o naivitate exhibiţionistă care nu-şi avea locul aici. Pe de altă parte, am fost solicitat să girez volumul cu o prefaţă, ca titular al unor cursuri şi conferinţe care aveau drept subiect contracultura, inclusiv al unui serial aniversar pe care l-am realizat anul acesta la Cercul Eranos al Literelor clujene. M-am derobat în repetate rânduri, sugerându-i autorului că debutul cu un asemenea subiect, specific unei mentalităţi emancipate, revoltate, juvenile, presupune din capul locului singurătatea orgolioasă a autorului şi absenţa unei „umbrele”: văd acum că Ovidiu Pecican scrie totuşi o prefaţă, şi-n ciuda faptului că o face competent şi zglobiu, ca întotdeauna, sunt în continuare de părere că insistenţa lui Adrian Dohotaru de a-şi asigura protectoratul tandru al unui adult – chiar revoltat, cum este Pecican – reprezintă o culpă în raport cu subiectul. Consecvent cu tema, Pecican ar fi trebuit să refuze… (Pecican răspunde la „acuzaţie” aici!)

 

Dincolo de aceste mici detalii de carenţă estetică, circumstanţială, cartea lui Dohotaru este una esenţială, fiind şi foarte bine construită. Autorul porneşte de la câteva cazuri particulare (revolta de emancipare a negrilor, protestele împotriva războiului din Vietnam, ecologismul pîmântului „organic”, necontaminat de beneficiile „civilizaţiei”), pentru a continua cu o panoramare a revoltelor estudiantine din campusuri (Berkeley, Harvard etc.) şi cu articularea stângii ideologice, estudiantine la început, apoi extinse asupra quasi-întregului sistem academic american, din care se va naşte ulterior relativismul „studiilor culturale”: afro-american studies, gay studies, feminismul (etc.), inducând sistemului o mişcare centrifugă accentuată, coroborată cu recuperarea „marginalităţilor” alternative).

 

 

Stângii feminine autorul îi acordă, de fapt, un întreg capitol, cartea continuând, apoi, cu o radiografiere a „nomadismului cultural anticivilizaţional” care a caracterizat mişcarea hippy, cu plecarea în masă a tinerilor spre India, ţara culturii organice, spontane, înţelese ca realitate vie, în sens spenglerian, care a mai avut un adjuvant foarte important – arată doct şi subtil Dohotaru – , şi anume conturarea accentuată a unui spiritualism mitologic de tip universalist, sincretic, în care Buddha îşi dă mâna cu Iisus, aşa cum făcuse odinioară şi la Nietzsche, Hesse sau Kazantzakis. În mod inevitabil, căutarea lumilor alternative şi a formelor energetice de expresivitate prin intermediul halucinogenelor (LSD, „sacred mushrooms” etc., prezente în biografia profesorului Timothy Leary) nu-i putea scăpa lui Adrian Dohotaru, tot aşa cum autorul se opreşte – la fel de acut ca peste tot în volum – asupra altor două „adjuvante” culturale ale perioadei: muzica (rock, psihedelică, orientală etc., ajungându-se până la Bob Dylan, Joan Baez, The Wall-ul obsesiv şi atroce al formaţiei Pink Floyd sau la acronimul subversiv Lucy in the Sky with Diamonds, a Beatles-şilor) şi presa underground (unde excelează nu numai new-yorkezii din jos de strada 14, în Greenwich Village). Inevitabil, se ajunge la infracţionalitatea premeditată (a Generaţiei Beat, a lui Kerouac, sau cea la care se dedau The Diggers, Timothy Leary însuşi petrecând o perioadă de „reflecţie” după gratii), ceea ce denunţă întărirea peste măsură a „statului poliţienesc” (unul dintre miturile negative, detestate ale perioadei).

 

 

Două surprize încheie volumul, contribuind din plin la nuanţa sa vie, implicată, angajată. Adrian Dohotaru realizează, într-o primă instanţă, un interviu despre „the movement” cu Lisa Heilbronn, consul al Statelor Unite la Cluj, care a fost, prin anii ’70-’80, profesoară la Berkeley, în California; iată un fragment: „îmi amintesc tensiunea din rândul prietenilor mei din liceu şi din colegiu când se ţinea loteria de recrutare a viitorilor combatanţi din Vietnam. Toţi tinerii erau obligaţi să participe la recrutare, care se ţinea sub forma unei selecţii care potrivea diverse nume cu zilele de naştere ale fiecăruia. Acest lucru era considerat cinstit pentru că totul se desfăşura la voia întâmplării.” Al doilea intervievat este un „indian voluntar”, Balakhylia Das (alias Johnny Midgett), aparţinător al mişcării krishnaite, care a sosit în România pentru a pune bazele unui curs de bhakti-yoga. Un fragment, şi de aici: „Mişcarea hippie a realizat că absolvirea unei universităţi, căutarea unei slujbe, obţinerea unei case drăguţe în suburbie, cu tot tacâmul, soţie şi copii … nu i-a făcut pe părinţi fericiţi. Au crescut în mediul acesta şi nu erau mulţumiţi, aşa că au încercat să găsească ceva mai adânc. Să dea un sens mai profund vieţii.” (foto: Balakhylia Das)

 

 

Anii ’60: mişcări contestatare în SUA e o carte care merită să fie salutată ca pe un real eveniment. Adrian Dohotaru a sintetizat extrem de bine o perioadă culturală decisivă pentru evoluţia mentalităţii postmoderne pe care o trăim, a cărei esenţă a constituit-o chiar viaţa pe care a celebrat-o frenetic şi pe care a ţinut cu tot dinadinsul s-o elibereze (uneori de ea însăşi, nu numai de prezenţa opresivă a celorlalţi). 

 

 

 

(foto: Mihai Vakulovski – Doho la lansarea cărţii de la Tg. Mureş, alături de Al. Cistelecan) 

 

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. a.m.
    August 5, 2008 la 11:22 am

    „Omul zilelor noastre – spune Dohotaru în mod justificativ în preambulul lucrării sale – a fost dezobişnuit să se mai revolte de către o societate excesiv de consumistă, care-l îngroapă în obiecte şi în bunăstare, deturnându-l spre conformism şi moliciune….” samd.
    Nu situ daca este asa, ptr ca n-am apucat sa citesc cartea, dar.. in caz ca ..
    pe mine asa ma scot din sarite cliseele de genul acesta. Adica, de unde stii? Plus, discursul acesta (ce cool suntem noi care ne revoltam, si ce retardati sunt ceilalti) este un discurs care nu se preteaza Romaniei de nici o culoare. Este impropriu si deplasat. Asta sa fie cea mai mica problema a noastra, sa fim ingropati in obiecte si in bunastare.
    Asta ca sa nu zic si de modul in care tot protestul hippy a fost comercializat. S-au scos bani gramada… asta ca cineva a adus vorba de conformism si moliciune.
    Mai mult, cel de sus nici macar nu este un discurs care a dat nastere contraculturii (contra-culturii). Acolo sunt niste chestiuni mai de nuante. Diferente dintre contracultura si subcultura (clasa de mijloc, clasa muncitoare) samd. Moda, chiar industria pronografiei au avut si ele un cuvant de zis. Nu toti erau intelectuali de cafenea cum lasa sa se reiasa din recenzia de fata.
    PS: acesta era un comentariu la recenzie si nu la carte. Urmeaza…

  2. dohocampus
    August 5, 2008 la 1:59 pm

    cum era un comentariu la recenzie si nu la carte, ne-om „duela” cand citesti studiul.

  3. roland
    August 5, 2008 la 6:38 pm

    sa fie oare acelasi borbely care sustinea pe undeva ca in cluj nu a existat boema?intrebare malitioasa fiindca stiu ca despre el este vorba.pai cativa boemi din cluj i-au permis sa-si vanda dacia si sa-si cumpere computer imediat dupa revolutie-il citez din nou.asa ca cher professeur mai tiptil cu comentariile despre le mouvement hippie pentru ca aici la cluj vreo cativa au patit-o rau de tot din cauza asta.si nu a fost vreun moft importat de la sorbonne nu stiu ce numar.de pe acolo de unde-si fac stagiile esticii si dom tom-ul

  4. dohocampus
    August 5, 2008 la 8:42 pm

    roland, tin la tine, „cu prietenie neteatrala”, vorba ta, insa comentariul tau nu e in chestie. d-l profesor a scris pur si simplu o recenzie, avand legitimitatea unicului curs din romania despre contracultura hippie. apoi, in recenzie dansul nici nu sustine ca a fost sau nu o boema hippie aici, in tara. mi-ar placea tare mult sa scriu un eseu pe chestia asta, cu marturii din mai multe zone, cu fotografii din vama, cu pletane de tot felul, povesti despre muzicile care se ascultau atunci, cu sincronizarile noastre usor intarziate si timide, insa ar trebui sa gasesc timp si bani pt treaba asta.

  5. roland
    August 6, 2008 la 6:41 am

    stiu ca nu era in chestie, insa a fost o replica tardiva in agora blogului tau la cateva pasaje citite intr-o lucrare a domniei sale.si cum n-am vrut ca replica sa fie data pe coridoarele facultatii de litere…la arizona ar fi fost mai greu din motive de patiserie.ne vedem la…radio

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: