Prima pagină > Uncategorized > „Maraton cu concert de jazz pe drum…”

„Maraton cu concert de jazz pe drum…”

– interviu cu Adriana Mica, doctoranda maratonistă –

 

Adriana Mica are 28 de ani şi este maratonistă. A câştigat de curând, la Timişoara, unul dintre cele mai importante (şi, din păcate, puţinele) maratoane din România, cu timpul de 3:38:29. Ea este totodată doctorandă în Polonia. Îşi încheie doctoratul la GSSR, Institute of Philosophy and Sociology – Polish Academy of Sciences. Titlul lucrării e lung, medieval: „Scandals over Mass Protests, Moral Panics over Hooliganism and Bullying in the Middle and Later Years of Communism in Romania”. Lucrarea este o analiză sociologică a modului de desfăşurare a şedinţelor de înfierare, care au avut loc cu ocazia grevei minerilor din Valea Jiului din 77 şi a revoltei braşovenilor din 87.

Când nu studiază ori munceşte, Adi aleargă alături de soţul ei, Miku, în pădurile din preajma Varşoviei. Amândoi fac parte din clubul OTK Rzeznik. A convins-o şi pe sora ei geamănă, Ioana, să se apuce de alergări. Surorile Mica au devenit în scurt timp printre cele mai bune alergătoare amatoare din România. M-au molipsit şi pe mine cu entuziasmul lor, aşa că m-am reapucat de alergări, deşi sunt mai leneş la mişcare. Persoane ca Adriana îmi amintesc de idealurile lui Pierre de Coubertin, părintele Jocurilor Olimpice moderne, care accentua importanţa unei dezvoltări armonioase. Fizică, dar şi spirituală.

Adi şi Miku la începutul cursei, încă relaxaţi 

 

Însă în lumea contemporană hiperspecializată avem, din păcate, prea mulţi intelectuali „cocoşaţi” şi necharismatici şi prea mulţi sportivi-gladiatori, a căror activitate nu are nici o legătură cu idealul unei revigorări spirituale prin mişcare. Dincolo de anumite valorizări pedagogice, coubertiene ale sportului amator, diletant, am şi o perspectivă estetică asupra mişcării. Mă refer acum doar la maraton. Maratonul este o variantă comprimată, „artistică” a efortului de zi cu zi, a chinului cotidian. Monotonia de a te trezi luni şi să mergi iar la lucru… Apoi marţi şi tot aşa. De a sta în aceeaşi înghesuială în trafic sau la o coadă în faţa unui ghişeu. Ei bine, a încheia cu succes un maraton, cu acea cadenţă monotonă a miilor de paşi, unul după altul, transcende tot acest efort mundan, îl sublimează.

 

Fotografiile sunt de la Timişoara, dar şi de la o cursă hardcore, de peste 75 de kilometri, din Polonia, la care au participat în aceeaşi echipă Adi, Ioana şi Miku. La Timişoara, Adi a venit, aşa cum v-am spus la început, pe locul I, Ioana a încheiat pe locul III la semimaraton, Miku pe VII la maraton băieţi, eu pe locul IV la 10 kilometri, iar Mihnea Căpruţă, un alt prieten convins de Adriana să vină la concurs, a terminat pe locul 13, tot la proba de 10 kilometri, prima cursă de atletism din viaţa sa.

Ioana, Mihnea şi Doho. Hodina şi berea de după cursă. 

Cum te-ai apucat de alergări?

Eram cu prietenul meu, am avut o mică discuţie în urmă cu doi ani, avea probleme cu somnul. Şi ne-am gândit că e cazul să ne apucăm să facem mişcare. Şi l-am întrebat ce ar dori să practice. Miku mi-a zis că întotdeauna şi-a dorit să alerge maratonul (avem un prieten care aleargă). Şi a doua zi ne-am apucat de alergat.

 

De ce avea insomnii?

Nu ştiu de ce, şi acum are din când în când. mai ales când consumă alcool, a doua, a treia zi în serie.

 

De câte ori vă antrenaţi pe săptămână?

În medie, de 4-5 ori. În Varşovia sunt multe, multe parcuri, dar şi păduri. Avem una chiar lângă noi, la o aruncătura de băţ. Aici facem 6 ture mari. Cred că se adună vreo 11 km. Uneori alergăm şi 20-30 de km. Din când în când, se organizează sâmbăta în altă pădure o cursa de 10 km. Miku e mai prezent, pentru că eu lucrez sâmbetele în bibliotecă.

Doho propune ca în cupă să bage pământ şi o plantă. Ideea e neîndoielnic acceptată.

 

Cum arată o zi din viaţa unui doctorand?

Toata ziulica stai acasă, iar când am ore de română cu polaci, ies din casă. Şi mă mai duc pe la biblioteca part time. În rest, stau acasă în faţa calculatorului şi mai prind câte o traducere pentru companii cu afaceri în Polonia sau în România.

 

La greci şi la romani exista o educaţie care îmbina exerciţiul mental cu cel fizic. Sunt celebre, deşi diferite ca înţeles, dar întrepătrunse cumva, idealurile antice mens sana in corpore sano sau kalokagathia. În ce măsură educaţia de acum îmbină aceste idealuri mentale şi corporale?

Nu cred că se îmbină în România. Aici, în Polonia, se mai îmbină. Există o tradiţie a maratonului, cu peste 2.000 de participanţi la competiţii. În România, se strâng puţin peste 50 la maraton… Şi e plin de oameni pe stradă. La maraton erau pompieri care ne stropeau cu furtunul, maraton cu concert de jazz pe drum, copii la punctele de alimentaţie… Asta e şi educaţie… Bine, în România nu e ca în comunism când aveam guma de mestecat în formă de ţigări, dar nu suntem departe. E şi o chestiune de lovele, de stil de viaţă, de disponibilitate. Mai trebuie condiţii, pentru că o mamă de 33 de ani nu o să se apuce să alerge în Ploieşti, unde riscă să o muşte câinii de fundic.

 

La ce te gândeşti când alergi 1h – 2 h în continuu?

În timpul antrenamentelor mă gândesc la teza de doctorat sau visez cu ochii deschişi. La maraton… nu ştiu, e aiurea. Cred că dacă nu eşti pregătit cum trebuie rişti o depresie. Ce visez? Visez cu prietenul meu, cu surorile mele (când o să ne vedem). Azi, încă n-am fost să alerg, dar probabil că o să visez cu interviul acesta.

De ce alergi?

Păi, alerg pentru că am 28 de ani şi pentru că stau prea mult în faţa computerului. Nu a fost dragoste la prima vedere, dar îmi place. Vreau sa subliniez că eu trăiesc într-un oraş  unde este un cult al sportului. În Varşovia şi, în general, în Polonia sunt multe maratoane ori curse de 100 de km. Alergatul a contribuit mult la integrarea mea în societate. Oamenii sunt încurajaţi să privească exerciţiul fizic şi ca pe o chestiune de igienă. În plus, polonezii sunt cei mai slabi din Europa. Aşadar, din punct de vedere cultural este încurajat exerciţiul fizic. Nu poţi băga la kebab şi bere în tine ca în România. Îţi zice lumea că ai burtă. În România, sa fii, aşa, mai rotofei este ok.

 

 

Porţiune din traseul cursei din Polonia.

 

 

 

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. CatGal
    Octombrie 22, 2008 la 8:02 pm

    concerte de jazzz??? : ) ei lasa ca la tm de multe ori mi-au tinut companie manelele din masini de unde scoteau capul binevoitori cu comentarii spumoase 🙂 asta cand nu claxonau ca disperatii ca nu stiau de ce naiba fug pe drum nu pe trotuar : )

  2. dohocampus
    Octombrie 22, 2008 la 8:26 pm

    si mie mi s-a intamplat! niste tarani, dom’le…

  3. CatGal
    Octombrie 29, 2008 la 10:03 pm

    SI tu ai avut de indurat doar 40 de min …: )

  4. dohocampus
    Octombrie 29, 2008 la 10:10 pm

    Vai, sarmanul/a de tine. Pai, hai pe la Cluj ca te petrecem noi prin parcurile si padurile de aicea si nu o sa prinzi claxoane. Cred ca si e un cros, dar nu stiu exact cand.

  5. CatGal
    Octombrie 30, 2008 la 6:22 pm

    Sarmana, aka fata cu migdale (? sper ) in zahar caramelizat din tren/ eram cu Ioana…

  6. dohocampus
    Octombrie 31, 2008 la 7:33 am

    Iui, sorry. Greu sa-mi dau seama on-line. Da invitatia ramane valabila… sa mergem un grup de alergatori sa ne rupem picioarele prin padure.

  7. CatGal
    Noiembrie 1, 2008 la 8:57 pm

    🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: