Prima pagină > Uncategorized > comunităţi dislocate de capitalism

comunităţi dislocate de capitalism

Printr-un asemenea titlu nu spun că ar fi comunismul mai bun pentru că în vremea aia nu se întâmplau asemenea lucruri, că oamenii aveau o siguranţă mai mare a locului de muncă. Pur şi simplu constat o situaţie, cu avantajele şi dezavantajele ei. Vorbeam cu Laura Runcanu de la Fundaţia Worldvision şi ea îmi spunea că situaţia este într-adevăr dramatică: potrivit UNICEF, 8% din copiii din România au un părinte sau ambii plecaţi la muncă în străinătate (detalii AICI!). Şi totuşi, comunităţile, media şi autorităţile au cu totul alte subiecte împinse pe agenda publică, iar o asemenea situaţie este văzută drept o fatalitate: „Asta e…”, „Om vedea…”. La Cetăţeanul Clujean, reportajul de mai jos din comuna Aghireş nu a prins ediţia de print pe considerente care nu mi-au fost explicate temeinic. De regulă, mi se reproşa că vorbesc la persoana I şi că astfel devin prea literar. A fost cam inutil să explic că în cazul reportajelor tradiţia jurnalistică permite persoana I şi un ton pe alocuri confesiv. A prins însă ediţia on-line dintr-un weekend. Habar n-aveam că l-au pus, dar la ce trafic are publicaţia, maxim câteva sute de oameni l-au citit. Eu nici nu l-am găsit pe google când am încercat să îl caut!

A fost fain la Aghireş atunci. Pentru că publicaţia nu avea tot timpul o maşină la dispoziţie, m-am dus cu biţa 35 de kilometri şi m-am blindat cu muzici de drum. Vroiam să stau mai mult, să discut, să observ şi să nu depind de un şofer nerăbdător să ajungă acasă. Mi-am luat sacul de dormit şi am înnoptat sub cerul liber de la Laguna Albastră. Am făcut baie şi am încercat apoi să meditez la viaţă, la oameni, la printzipuri. Problema era că mă gândeam tot timpul la gagici şi nu-mi ieşea nicicum meditaţia. Aşa că am băut două beri şi am adormit instant. Bănuiesc că de-aia sunt reporter şi nu vreun înţelept. Rezultatul, în rândurile care urmează:

Sus:  Subiectul lăcrimos, dramatic al dislocării, al dorului copiilor după părinţi şi al acestora de casă se topeşte sub soarele dogorâtor al după-amiezii. Situaţia e acceptată. Fără revoltă.

Foto: comentariu Andradei îi iese primul dinţişor. Când nu se gândeşte la dinte, ocupaţia ei e să se joace şi să zâmbească întruna.

 

Ţara lui „Om vedea”

 

Adi Dohotaru

 

Comuna Aghireş. 30 de kilometri de Cluj. Amiază de august, soare puternic, aer uscat, pe străzi ritm alene de concediu. Cuvintele se înmoaie, stilul devine telegrafic. Mă aflu în Aghireş Fabrici pentru a afla cum se descurcă familiile dislocate de capitalism şi de visul unei vieţi mai bune. Copiii şi bunicii în România, generaţia de mijloc în Vest.

 

Soarele care înăbuşă tot

 

Camelia Galiş e bunică tânără, are 47 de ani. Lucra înainte la „caolină până în 97, la disponibilizări”. Soţul Ionel lucrează la Lafarge şi a împlinit 55 de ani. Are doi copii, o fată şi un băiat. Se îngrijeşte de câteva luni de fiica fetei. Pe nepoţică o cheamă Andrada Adriana. Are 9 luni. Ca orice mamă sau bunică, îşi descrie bebele ca în poveşti. „Deja umblă dacă o ţii puţin, e foarte rapidă, nu plânge niciodată, râde totdeauna, e foarte prietenoasă, nu face nazuri, mănâncă tot ce îi dau…”.

 

Fiica ei, Cecilia, şi cumnatul Viorel sunt în Spania, lângă Valladolid. El lucrează în construcţii, ea face muncă de menaj. Au deja apartament, maşină, nu vor să se întoarcă. Regretă. „Dacă aveam doi băieţi era mai uşor de acceptat cu unul plecat, dar aşa, cu o fată… să o ştii departe, că nu o să se mai întoarcă… Dar ce era să fac? La ce salarii sunt aici…”, îşi spune of-ul tanti Cecilia.

 

Apartamentul din Spania a costat doar 60.000 de euro şi are trei camere. „În Cluj, nu găseşti aşa ieftin. Şi era spaţios acolo, nu cum se construieşte lângă Cluj. Io nu m-aş muta în Floreşti în veci”, povesteşte tanti.

 

„Anul ăsta a fost primul drum în străinătate. Am stat trei luni la ei să am grijă de nepoţică”, ne spune tanti Cecilia la o ţigară. „Nu se compară cu ce e aicea. Acolo e civilizaţie, nu sunt gunoaie pe străzi”. Încheie fraza, aruncă chiştocul pe jos.  „Au acolo nişte şosele… Eram lângă Alpi şi puteai merge cu maşina până în vârful muntelui”, spune tanti admirativ despre cum au cucerit occidentalii sălbăticia.

 

„M-au chemat că acolo ei muncesc toată ziua şi nu vroiau să o lase pe mâna dădacelor de acolo. Ei nu gătesc mâncarea, pun la cuptorul cu microunde nişte semipreparate şi cu asta-basta”. Programul lor e de la 9 la 2, apoi siesta că e cald şi de la 5 la 9, aşa muncesc”. A vândut vacile şi acum se ocupă numai de copil. Înainte trebuia să se trezească de la 5 jumătate ca să le hrănească, apoi se ducea după ele la 9 jumătate. Nu mai rezista şi cu copila după ea. Îi place să se ocupe de Andrada. Fiica şi soţul mai trimit bani din Spania, se descurcă… „Nu au fost certuri că o să crească Andrada fără părinţi. O să o mai ţin un an, că aşa ne-am înţeles, dar şi dup-aia dacă or mai avea nevoie, om vedea”. Îmi arată o cicatrice de vreo 20 de centimetri care îi brăzdează burta. „Am hernie de disc. Obosesc după ce o ţin mai mult timp în braţe”, spune ea.

 

Conversaţia e întreruptă din când în când de câte un hâc al Andradei. Atmosfera e destinsă, râdem, ne jucăm cu Andrada, facem poze. Tanti Camelia se deschide fără probleme, după cum îşi descoperă cicatricea imensă de pe corp fără mari sensibilităţi. Iar soarele înăbuşă tot: despărţirea Andradei de părinţi, a bunicii de copii, viitorul tinerilor în ţară, lipsit de o perspectivă confortabilă.

 

buni-si-bebe

 

 

„Eu dorm ca să mă distrez”

 

Anca O. e trecută de 35 de ani, dar încă drăguţă, cu pielea măslinie, dinţi albi, îngrijiţi. Are 2 copii, Rareş, în clasa a XI-a, şi Iulia, care trece pe-a II-a. A divorţat de soţul ei, după ce o născuse pe Iulia. Erau amândoi croitori. Nu spune de ce a divorţat, iar eu nu insist. Îmi spune că fostul soţ nu îi mai dă bani pentru creşterea copiilor. „Câtă bătaie de cap pentru alea două milioane. Oricum, munceşte acum la negru”. Ochii i se umezesc atunci când vorbeşte de perioada în care creştea copiii de una singură, cu salariul din ţară. „Sărăcia m-a împins să plec, dar nu numai. Trebuia să plec că eram varză cu nervii. Acolo mi-am revenit”. Prima dată a fost la cules de mere, câteva săptămâni, dar apoi trebuia să îşi găsească altă muncă. Un român spunea că îi dă un număr de telefon de la un potenţial angajator, dar numai dacă îi dă 250 de euro pentru un număr de telefon. A refuzat. E scârbită de solidaritatea românilor din străinătate… „Nu mă întâlnesc cu români în Bologna. Oricum, ies doar de două trei ori pe an”, spune ea. „Şi atunci ce faceţi ca să vă relaxaţi sau să vă distraţi după-amiezele?, răspund eu, foarte sindicalist când vine vorba despre timpul nostru propriu, „liber”. „Ca să mă distrez? Eu muncesc în fiecare zi, dacă se poate. Ajung seara acasă, fac un duş mănânc, apoi dorm. Da, eu dorm ca să mă distrez”, zâmbeşte ea.

 

„Am vreo 10-12 familii în Bologna. Sunt mulţumiţi de mine că sunt muncitoare. Ce vraişte e în casele alea când vin după o lună şi ceva petrecută acasă!… Că ei nu fac curăţenie, mă aşteaptă pe mine”. „Cum sunt italienii?”, o întreb poate prea general, iar atunci oamenii sunt înclinaţi la judecăţi de valoare. „Le văd pe soţii care se plâng că vai ce o să gătesc acum, sau că nu le place aia şi aia, că unde îşi fac concediul. Au prea mult şi tot nu sunt satisfăcuţi”, spune Anca. „Nu ştiu ce e cu noile generaţii. Uite şi la copilul meu ăsta mare. El numai bani vrea. Zice că o să se facă om de afaceri. Dar la ce îi trebuie atâţia bani, îi bine să ai cât să te descurci”, zice mama lui Rareş. Nu au vorbit încă dacă fiul va face vreo facultate.

 

Şi-a dus copiii în Italia. N-a rezistat cu ei acolo. „Fiica a stat trei luni, am dus-o şi la grădiniţă”. „Aveau multe-multe jucării”, zice Iulia. „Da? Şi care îţi plăcea cel mai mult?” „Uiteeeee, pot să stau doar în mâini!”, îmi răspunde Iulia la întrebare. E blondă, dar cu ochi căprui, foarte elastică, înaltă. Se încordează, ochi concentraţi şi apoi se pune în mâini câteva secunde. Erau şi copii români la grădiniţă. „Nu prea vorbeam cu ei la grădi”. „De ce?”. „Că nu era voie să vorbim în română, iar cu italiana era greu…”. „Nu eraţi lăsaţi de educator?” „Nu. Se spunea de acasă să vorbim în italiană, dar eu nu ştiam”. Îi place mai mult în România, la bunica, chiar dacă nu are atâtea jucării.

 

Ancuţa nu ştie când o să se întoarcă definitiv. Nu are planuri pe termen lung. Deocamdată, va munci, va investi în casă, mâncare, educaţie… E discretă, nu se laudă cu cât câştigă şi nici în ce vrea să investească atunci când are mai mulţi bani. „Ca să nu afle soţul meu, când citeşte articolul”, zice ea.

 

Şi în cazul Ancăi, subiectul lăcrimos, dramatic al dislocării, al dorului copiilor după părinţi şi al acestora de casă e topit de letargia unui soare dogorâtor, de după-amiază. Situaţia e acceptată. Fără revoltă. O prietenă franţuzoaică îmi povesteşte pilda unui ţăran chinez căruia i-a murit calul. „Calul era singura lui bogăţie, cu el îşi muncea câmpul. Au venit ceilalţi săteni şi l-au întrebat ce va face. El zice: Om vedea. Apoi, fiul său, care îl ajuta la muncile câmpului, a fost rănit la un picior, din greşeală, la o vânătoare. Ţăranii îl compătimesc şi îl întreabă ce va face. El spune: Om vedea. Se porneşte un mare război şi sunt luaţi cu arcanul toţi feciorii satului. Fiul ţăranului nostru e scutit, din cauza rănii de la picior. Toţi ţăranii vin la el, îl bat pe umăr şi îi spun: uite, ce norocos eşti. Ţăranul răspunde: Om vedea”. „Bine, dar e atât de orientală, de ne-europeană faza asta! Unde e furia?”, am replicat eu. „Exact”. 

 

Casetă:

 

„Efectele pe termen lung asupra copiilor lăsaţi în grija rudelor de părinţii care lucrează în străinătate depind de gradul de maturitate al copiilor şi la cine rămân. Copiii sunt însă clar afectaţi, ruptura este deosebit de pregnantă. Mai târziu, când copiii cresc, lipsa părinţilor poate fi o bază pentru un deficit emoţional. E un rău care nici pe jumătate nu poate fi acoperit de eventuale beneficii materiale: un calculator, jucării mai multe, un scuter… Copiii aceştia, în multe cazuri, nu îşi pot însuşi un comportament adecvat. Bunicii sunt depăşiţi, mai ales când copiii sunt mai mari, adolescenţi. Am întâlnit la copii de acest fel destule cazuri de delicvenţă, prostituţie, sarcini nedorite”, afirmă Monica Filip, director executiv adjunct al Direcţiei de Asistenţă Socială Cluj. Daniel David, renumitul universitar al Facultăţii de Psihologie, opinează că „problema nu e că pleacă, ci în ce condiţii. Dacă cei lăsaţi în grija rudelor au un confort financiar şi emoţional, atunci poate să fie ok. E foarte important ca părinţii să ţină regulat şi cât mai des legătura cu copiii, pentru ca aceştia să nu se simtă abandonaţi”.

 

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. fakebeatrix
    Noiembrie 10, 2008 la 5:02 pm

    toată ziua am corectat tot felul de texte, am ajuns şi la al tău. Dacă te enervează poţi să ştergi comentariul ăsta aşa încât, here goes:

    [quote] De regulă, mi se reproşa că vorbesc la persoana I şi că astfel devin prea literar. A fost cam inutil să explic că în cazul reportajelor tradiţia jurnalistică permite persoana I şi un ton pe alocuri confesiv. [/quote]

    Nu persoana I e problema ta cea mai mare. Suferi de împrăştiere eminesciană (sau hasdeiană, dacă vrei). Comparaţia nu e făcută să te flateze. Ai idei bune, probabil le aşterni o singură dată pe hârtie, eşti de acord cu tine şi mergi mai departe. Eu te-aş pune să refaci acelaşi text de vreo şapte zece ori până ţi se şterg marcajele de pe taste. Păcat de ideile bune.

    Articolul tău ar fi putut fi grozav din păcate singura chestie jurnalistică din el e caseta şi presupun că aia or ţi-a scris-o altcineva ori ai scris-o tu în scârbă să-i faci pe plac şefului.

    [quote]„Nu se compară cu ce e aicea. Acolo e civilizaţie, nu sunt gunoaie pe străzi”. Încheie fraza, aruncă chiştocul pe jos. Nu e conştientă că îşi contrazice spusa prin gest.[/quote]

    Fără ultimul enunţ asta ar fi fost o bucată foarte bună. Aşa mi-ai făcut favorul de a te apleca la înălţimea mea şi de a-mi explica poanta. Mersi mult! Şi Coehlo are năravul ăsta.

    [quote]A divorţat de soţul ei, după ce o născuse pe Iulia. Erau amândoi croitori. Nu spune de ce a divorţat, iar eu nu insist. [/quote]
    Nici nu eram curioasă. În afara cazului în care divorţul a avut în el ceva spectaculos, motivul nu interesează pe nimeni.

    [quote]„Bine, dar e atât de orientală, de ne-europeană faza asta! Unde e furia?”, am replicat eu. „Exact”, a zis amica mea, venită de doi ani în România, parte a Europei Orientale, după cum spuneau vechii geografi francezi.[/quote]
    De ce n-ai pus punct după exact? Lasă-mă să mă prind singură care-i faza. Dacă nu mă prind, asta e. Nu e obligatoriu să-i iluminezi pe toţi. Nici lui Hristos nu i-a reuşit (şi ăla avea spate serios).

    Concluzie: Şi de fapt ce-ai vrut să spui? Titlul e fain, premiza e bună. Dar undeva pe traseu…

    Ok, dacă ai ajuns până aici poţi să ştergi comentariul.

    E doar o mică frustrare de-a mea. Cred că ţi-am citit blogul de la un capăt la altul şi la unele articole pur şi simplu îmi venea să-ţi dau vreo două (extra metaforic) că nu te-ai străduit mai mult. Ai idei bune şi ceva talent. Cre’ că poţi şi mai bine.

  2. dohocampus
    Noiembrie 11, 2008 la 8:27 am

    Multzam de critici. Da, clar ca trebuie scoasa propozitia asta – Nu e conştientă că îşi contrazice spusa prin gest. Prea demonstrativa faza intr-adevar. O sa scot si dupa exact! Ma temeam ca „cititorul de rand” s-ar putea sa nu inteleaga unde bat, asa ca l-am cocolosit oarecum. Nu sunt de acord ca nu e jurnalistic ce am scris pana la caseta. Sunt mai multe tipuri de jurnalism, atata tot.

    Daca tu nu erai curioasa in privinta divortului, eu eram. Si sunt multi oameni interesati de zone de genul asta. Insa am aratat din nou coelhian, demonstrativ, pedagogic etc ca nu ar trebui sa „insistam” sa aducem in spatiul public astfel de probleme personale, asa cum se intampla in mass-media (invazia spatiului privat etc).

    Mai pune sa scriu un text de 10 ori! Ar fi super, dar aproape imposibil in jurnalism. Ai dead-line-uri etc. Jurnalismul chiar si scris e limbaj oral. Nu cred ca ramane pe termen lung mare lucru, doar atmosfera, nu stiu daca cititorul e atent asa de tare la toate fineturile stilistice. Deci, scriu asa cum vorbesc, ideile vin din mers. Altii scriu dupa cum ragaie.

    Daca as stii cine esti, mi-ar placea ca unele articole sa ti le trimit inainte sa le public si sa ma sfatuiesti ce ar merge si ce nu. Bineinteles, daca ai timp si disponibilitate. Cu mare lucru nu cred ca te pot recompensa, eventual cate o bere in oras si stat la povesti.

    Jurnalismul e imprastiere, calda sau rece.

  3. Noiembrie 11, 2008 la 1:26 pm

    ce tare! 😆

    ce noroc că nu trece fakebeatrix şi pe la mine… cred că m-aş lua cu mâinile de cap! 🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: