Prima pagină > Uncategorized > Pauză publicitară (III)

Pauză publicitară (III)

Măi, animalelor!, vorba lu Nea Ilici, de ce vă propun vouă, jurnaliştilor, romanul ăsta non-ficţional? Pt. că e mijto, pur şi simplu. Şi iese din limitele genurilor jurnalistice clasice. Deseori, am impresia că o ştire nu prezintă realitatea, ci doar o convenţie palidă a ei. Abordările sunt atât de standardizate (trebuie să se încadreze într-un format trasat de alţii, nu de reporter), încît îşi pierd din farmec. Să dau un exemplu. O conferinţă de presă la Consiliul Local. Toată lumea se axează pe politicienii care vorbesc, cum ar fi normal. Adesea, îmi îndreptam atenţia către jurnalişti (jurnaliste), gagici la vreo 23 de ani care filtrau informaţiile respective. Mă întrebam oare la ce se gândesc, în ce valori cred, cât de repede trebuie să dea informaţiile pe care le scriau indigest de rapid pe laptop, ce competenţe au… Scena era realmente amuzantă, cu oameni la costum, peste 30 de ani, care stau la masa rotundă, cu venituri de zeci şi sute de milioane, segregaţi de jurnaliştii în blugi, flecari şi plictisiţi, cu venituri ce le permite un trai de la o zi la alta. Din punctul meu de vedere, jurnaliştii erau subiectul de la conferinţa de presă. Nu o ştire, ci un reportaj. Notezi impresii, conversaţii şi, bineînţeles, niscai interviuri.

 

Tom Wofe ar fi gândit la fel ca mine, însă cu o detentă mult mai explozivă faţă de bietul său epigon român, cu un stil infinit mai baroc şi imaginativ faţă de moi. Na, acum mă autocitez cu deliciu din Romanul nonficţional, schiţă de teorie şi practică, Editura Bastion, 2009, asta fiind din ciclul – Dacă voi nu mă citaţi, eu mă citez!

 

„Tom Wolfe îi descrie în The Electric Kool-Aid Acid Test pe aceşti „beautiful people” ai festivalurilor contraculturale: radioşi, păr lung, christic, amulete, talismane, veste fluorescente. Decorul este exotic, tînărul hippie şaizecist erupe colorat din altă lume. Unele fete poartă un disc argintiu pe frunte, ce reflectă razele soarelui, refracţiile semănînd cu un curcubeu, alţi băieţi poartă o barbă lungă, semn de decadenţă pentru clasa mijlocie americană (ca în societăţile comuniste, de altfel), ori de „înţelepţire” pentru hipioţi. Asemenea novicilor din ordinele călugăreşti, tinerii care îl înconjoară pe scriitorul Ken Kesey, autorul Zborului…, primesc nume simbolice, menite să reflecte noua identitate: Black Maria, Cool Breeze, Freewheeling Frank, Speed Limit, Hardly Visible etc. Hrana spirituală a iniţiaţilor este, bineînţeles, LSD-ul cu ajutorul căruia hipioţii transcend „the bullshit”: Puterea, Autoritatea şi Funcţia, valori care erau privite drept vechii dumnezei ai ordinii precedente, într-o societate protestantă recent secularizată.

 

Dacă LSD-ul este sacramentul celor care fără menajamente se autoproclamau ludic, asemenea lui Ken Kesey, propovăduitorii unei noi religii, ai unei noi eliberări, atunci rock-ul psihedelic promovat mai întîi de trupa The Grateful Dead devenea noul cor. The Grateful Dead erau caracterizaţi de Tom Wolfe în The Electric… ca avînd un sunet „wholly new and deliriously weird” (p. 223). În celebrele Acid Tests, dirijate de grupul de farseuri The Merry Pranksters (foto) „patronat” de Kesey, se cînta muzică rock, se lua LSD în cantităţi masive, mai ales că pînă în octombrie 1966 mai era încă legal în California. Se aştepta iluminarea sau măcar dezmorţirea induse de băutură, dar mai ales de psihedelice.

 

kesey-the-merry-pranksters

 

Tom Wolfe povesteşte în romanul nonficţional despre stroboscop şi inovaţia adusă de această tehnologie în percepţia tinerilor. Pentru prima dată la „testele” ce se desfăşurau în felurile săli californiene se folosea stroboscopul, tehnologie accesibilă zece ani mai tîrziu cînd deveniseră deja o obişnuinţă în discotecile din întreaga lume. Stroboscopul distorsionează mişcarea, o face mai puţin lineară şi secvenţială, de aceea pare să fie, sub influenţa LSD, o tehnologie cu proprietăţi magice. Dansul strobat pare extatic, sînii fără sutiene zburdă pe scenă dezinhibat şi provocator, iar braţele dansatorului se multiplică în ochii privitorului în funcţie de ritmul aparatului. Zicala celebră „God is a DJ” trebuie să se fi născut la mijlocul anilor 1960, în sălile de bal din San Francisco – Avalon şi Fillmore. Dumnezeu apare ca simţ extatic (muzică + dans), o divinitate senzuală, postmodernă, sprinţară. Apare ca o celebrare a prezentului. Wolfe scrie că, la un festival de rock psihedelic, Ken Kesey scrie cu umor pe zidul sălii de spectacol: ANYBODY WHO KNOWS HE IS GOD GO UP ON STAGE.

 

Radu Gaciu îşi imaginează, la rândul lui persiflant, cum ar arăta acest Dumnezeu hippie, puternic corporalizat atunci, dar acum, după 40 de ani, ieşit la pensie. Un God is a DJ, al celor de la trupa Faithless, dar post stroboscoape şi post chimicale”.

 

god-p-53

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: