Prima pagină > Uncategorized > Made in UBB (IV)

Made in UBB (IV)

Aşa cum v-am obişnuit, în fiecare săptămână vă prezint câte un fragment din volumaşul de vreo 140 de pagini Romanul non-ficţional. Schiţă de teorie şi practică, ce va apărea la Editura Bastion în 2009. Mă axez de acum încolo pe întâmplări din a doua parte a cărţii, cea de „praxis”, ce narează foarte selectiv diverse evenimente din studenţia petrecută la Faculta de Jurna din Cluj. În rândurile de mai jos, aveţi începutul nuvelei non-ficţionale (totodată scriere cu caracter memorialistic) „Made in UBB”. Ovidiu Pecican avea în plan un volum colectiv, în două părţi, de eseuri dar şi de ficţiuni cu tentă politică, însă, aşa cum se întâmplă prea adesea din cauza apatiei generale, studenţii nu au avut chef să participe la experimentul generos al profesorului. Alteori, e apatia profesorilor! Bucăţi masive din prima parte a studiului, cel exegetic, au fost prezentate decanului din vremea mea de la Litere, prof. Mircea Muthu. Erau vreo 25-30 de pagini. Am luat nici nu mai ştiu ce notă. Nici nu m-am interesat. Nu ştiu pe ce criterii am fost notat, după cum nici colegii mei nu s-au interesat de motivele pentru care au fost gratulaţi într-un fel sau altul. Poate că era şi vina mea. Să-l fi tras de brăcinari pe nea Muthu şi să îl întreb: „No, nene, ţi-a plăcut ceva în tot eseul ăla?”. Da’ n-am disperat şi i-am tras de brăcinari pe unii prieteni, editori (ca să văd dacă le place cartea şi investesc în ea) şi acuma pe voi:

 

„The personal is political” sună un slogan feminist celebru din anii ’60. Profesorul Ovidiu Pecican ne ceruse mai demult, la un curs pe care îl preda la masteratul de „Istoria Imaginilor” din cadrul Facultăţii de Litere, să scriem un eseu politic sau cu tentă politică. A ieşit o schiţă, care stă la baza rândurilor de mai jos. Numele vehiculate în politică – Băsescu, Tăriceanu, Geoană, Boc, nu neapărat că nu îmi spuneau nimic atunci ca să scriu ceva în zona asta, însă erau prea uzate. Star sistem, variantă politică. Genul ăsta de focusare exclude prea drastic participarea cetăţeanului de rînd în treburile politice. Aşa că am preferat să adaptez sloganul la situaţia întîlnită ca student al Secţiei de Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Babeş-Bolyai.

 

Am scris o combinaţie de nuvelă non-ficţională cu memorialistică, a la Mailer mai degrabă decît pe modelul auster al lui Capote. Am povestit despre conflictele dintre studenţii „golani” şi profesorii din conducerea Facultăţii de Ştiinţe Politice. Conflictele erau politice, dacă ne gîndim la sintagmă ca administrare a unui anumit spaţiu. În acest caz, Universitatea. Generaţia noastră de studenţi practica la nivel micro un soi de democraţie directă, participativă, de tip revendicativ. Aş zice că aveam două filiaţii, chiar dacă sursele intelectuale nu erau determinante: protestele din Piaţa Universităţii din 1990 şi dizidenţa anticomunistă (de care aflam la cursurile Ruxandrei Cesereanu) şi stînga şaizecistă occidentală (cazul meu). Eram enervaţi de faptul că studenţii sunt excluşi de la procesul decizional din facultate, că sunt masă de manevră pentru vistieria universităţii şi că profesorii sunt slab pregătiţi. De pildă, în Evul Mediu studenţii stabileau curicula alături de magisteri, ceea ce acum… O parte din anul nostru de la Jurna eram grupaţi în jurul revistei studenţeşti Exi(S)T, unde apăreau, printre altele, articole critice la adresa universităţii şi a unor profesori, consideraţi de noi incompetenţi.

 

Mă uit retrospectiv şi îmi dau seama că nu revista în sine e importantă, cu stîngăciile ei discursive, ci atitudinea promovată, opusă atmosferei universitare pasive, de non-combat. Uneori văd perioada drept adolescenţa mea întîrziată. Vremuri faine, nu doar pentru că „frecam menta” prin biblioteci, ori la discuţii prin baruri şi terase, ci şi pentru că încă nu munceam nine to five, ca atîţia studenţi de acum. Poveştile au relevanţă deoarece am fost o generaţie aparte, critică şi cu izbucniri contestatare, spre deosebire de alte generaţii complacente de studenţi. Grandoman cum eram, adesea stăteam în oglindă şi clamam, asemenea lui Ludovic al XIV (ăla cu „Statul sunt eu!”): „Protestul studenţesc sunt eu!”. Ei bine, acum, după ce au trecut mai mulţi ani, accept „democratic” mai mulţi boieri şi capete încoronate. Deci, putem spune „Protestul studenţesc eram noi”, pe cînd alţii dormitau prin amfiteatre sau, după cum creionează Radu Gaciu, sugeau informaţii necritic de la sînul rinocerilor universitari.

 

alaptare-p-85

 

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: