Prima pagină > Uncategorized > eşecul presei (studenţeşti) (VII)

eşecul presei (studenţeşti) (VII)

Vă mai prezint un fragment din volumul Romanul non-ficţional. Schiţă de teorie şi practică, în curs de apariţie la Editura Bastion, în serialul deschis pe blog. Mi s-a reproşat pe mes la episodul trecut că nu prea se cunoaşte contextul în care a avut loc discuţia cu Alex Aleman, aşa că redau episodul în întregime. Fragmenul apare în revista Tribuna (16-30 ianuare, anul curent), publicaţie pe care v-o recomand în ciuda defectelor ei evidente. Tribuna e cea mai buna revistă culturală de limbă română din oraş (înainte de Steaua, Apostrof, Verso, Echinox), chiar dacă e prea puţin atentă la evenimentele culturale ale oraşului. Pe blogul lui Mihnea Măruţă, fost redactor-şef la Clujeanul şi Cotidianul, are loc o discuţie despre cum poate fi reformată presa scrisă din România (AICI!).

 

O modestă contribuţie la primenirea ei o poate avea genul non-ficţional pe care îl promovez. Repet: în scrierea mea e o combinaţie de scriere non-ficţională şi memorialistică şi nu aş scrie aşa, în foileton, pentru un ziar. Pentru ziar, eul narativ ar trebui să fie mai puţin prezent, ascuns de celelalte personaje şi acţiuni relatate! În linii mari, eşecul presei, studenţeşti sau nu, e cauzată de lipsa unei mase critice de cetăţeni care să ceară articole mai pertinente despre arealul în care trăieşte. Bun, dacă stabilim că nu există o cerere majoră de astfel de articole, următoarea responsabilitate e a celor care lucrează în mass-media (şi mă refer în principal la decidenţi), care livrează publicului cu cinism produse soft, de slabă factură, informaţii light, scrise în grabă, fără o documentare serioasă, într-o producţie zilnică de baliverne.

 

 

În fragmentul de mai jos îi găsiţi, în ordinea apariţiei: eu (God, greu scap de mine, păcatele mele că umil mai sunt!), Alex Aleman, tipa dezbrăcată din Cheile Turzii, Ştefan Borbely, Ovidiu Pecican şi Doru Pop:

 

Eşecul presei studenţeşti (revista Exi(S)T, nr. 10, octombrie 2005)

 

 

Pregătim numărul din septembrie. Deja ştim că e ultimul. Mulţi din redacţie muncesc deja, alţii vor să pregătească licenţa şi ştiu că vor avea probleme dacă scoatem în continuare Exi(S)T-ul. Nu avem generaţii mai mici care să preia iniţiativa editării fiţuicii. Alex Aleman, de la Poli, prieten din liceu, mă vede mai posomorît, că nu mai scoatem revista. Eram la el acasă. Stătea singur, loc formidabil pentru party-uri cu BEST-ul (Board of European Students of Tehonology), dar şi alături de cîţiva oameni din afara organizaţiei. De data asta eram doar noi doi. Eu beau ţuică, el bea bere, fumează ţigară după ţigară, ca de obicei. Ascultăm muzică.

– Ziceai că nu mai scoţi revista?

– Îţi ziceam de faza că nu mai are cine să o scoată că lumea munceşte. Apoi, m-am săturat să mă tot milogesc de UBB după bani. Am primit nişte bănuţi şi rectorul aprobase lucrul acesta, dar acum îmi ziceau de la serviciul financiar al universităţii că trebuie organizată o licitaţie pentru tipografie, care s-ar putea să dureze chiar şi cîteva luni! Eu le-am zis că Garamondul lucrează cel mai ieftin, dar au replicat că astea îs procedurile.

– Vor să bage mai mult beţe în roate…

– Da.

– Dar trebuie să înţelegi şi tu o chestie, Adi, că îi logic ca UBB să nu îţi dea bani, dacă tu îi critici. Pune-te în locul lor!

 

 

În ultimele două numere, cît am primit finanţare, nu am făcut-o, dar o facem în ultimul număr. Apoi, nu e ca la patroni. În mod normal, un ziarist nu critică afacerile ilegale ale patronului, pe care le are, să zicem, în construcţii. Îi un gest sinucigaş. În timp ce îi explic punctul meu de vedere, îmi vine ideea pentru editorial. Redau mai exact din editorial ce povesteam cu Alex: „Dacă instituţiile de învăţămînt superior se comportă ca un patron căruia nu îi convine reclama negativă, atunci universitatea nu mai e un spaţiu în care se schimbă liber idei, se dezbate, se critică deschis, chiar în scopuri educative, ci o bişniţă, în care se vînd diplome la pachet.”

– Atunci, faceţi rost de bani din altă parte!

– Cam greu, că eu nu mai am energie să mă duc pe la privaţi, alţii nu au chef. Doar ştii că am vorbit şi cu voi să vă furăm o parte din sponsori. În schimb, ar fi aparut articole despre evenimente BEST şi loc pentru reclamele pentru sponsorilor BEST. Asociaţia organiza evenimente la mii şi zeci de mii de euro, ceea ce nu e puţin pentru studenţi la 21-22 de ani.

– Nu prea puşca pe targetul şi pe obiectivele noastre Exi(S)T. Ai văzut şi tu cînd ai făcut oferta la noi, în şedinţă.

– Băi, asta mi-e ciudă pe voi, că aveţi infrastructură destul de serioasă, coeziune şi alea alea, dar nu vă băgaţi pe nimic sindical.

– Asta e. În statutul nostru scrie că suntem organizaţie reprezentativă, nu sindicală.

– Bine, mă… Care-i diferenţa?

– Adică, nu ne băgăm pe conflicte dintre studenţi şi facultă. Acolo e OSUT (Organizaţia Studenţilor din Universitatea Tehnică)!

– Dar ăştia nu fac nimic.

– …

 

 

Şi „discuţia” tot acolo a rămas, pe tonuri paralele. Eu încercînd să îl conving să se bage pe chestii sindicale universitare, el că mai mult ar dăuna organizaţiei. Noroc că începem să povestim de alte lucruri, mai plăcute, cheful pe care bestanii o sa îl facă în curînd, o gaică faină care o să vină. „Care mă?”. „O ţii minte, mă, aia care a intrat cu noi în rîu dezbrăcată, atuncea la Cheile Turzii”. „Ioooi”. Şi din mă în mă ţuica începe să îşi facă efectul. „Din păcate”, în editorialul despre eşecul presei studenţeşti din România, partea asta a conversaţiei am eliminat-o:

 

 

„Studenţii de elită de la organizaţiile mari ca AIESEC, ELSA, BEST etc. nu au ambiţii sindicale ori jurnalistice pentru că, de regulă, sunt studenţi cuminţi şi eminenţi care derulează proiecte cu sprijinul universităţii şi nu vor să aibă probleme la şcoală. Studentul mediu e moale, apatic. Avînd în vedere că universitatea nu-i cere mai mult de 7 ore de studiu pe săptămînă (mă refer, în special, la specializările noi: ştiinţe politice, comunicare, business, studii europene, jurnalism etc.), studentul acesta, invizibil din punct de vedere intelectual, nu s-ar chinui a contesta altundeva decît la o bere politicile universitare. Iar el, de regulă, nu ar consuma o revistă studenţească din simplul motiv că nu are conştiinţa apartenenţei la clasa studenţească şi, implicit, conştiinţa drepturilor sale”.

 

 

Am realizat în revistă un dosar legat de supradimensionarea numerică a studenţilor în UBB. Avantaje, dezavantaje… Au răspuns atît profesori (Ştefan Borbely de la Litere, Ovidiu Pecican, pe atunci purtător de cuvînt al Universităţii, ori Doru Pop, de la Facultatea de Teatru şi Televiziune), cît şi studenţi. Mă rezum la a cita fragmente din opiniile nuanţate ale profesorilor pe marginea fenomenului.

 

 

Ştefan Borbely scrie că „universităţile noastre au devenit uzine de făcut bani pe fondul mistificării generale pe care o traversează societatea românească: mercantilizarea e, aşadar, un reflex adaptiv, nu doar o cerinţă abuzivă. Este aşa şi nu altfel deoarece afluxul monetar disproporţionat se explică prin faptul că există ofertă socială pentru acest tip de servicii: cercul e vicios, gata gresat, şi se învîrteşte foarte bine. […] Se ajunge astfel la banalizarea statutului academic, perceput de către mulţi, în momentul de faţă, ca pe o simplă continuare a învăţămîntului liceal. Degradarea simbolică a început, din cîte îmi pot da seama, cu renunţarea la examenul de admitere”. Profesorul Borbely e conştient şi de părţile bune ale supradimensionării locurilor la taxă, căci fără aceşti bani universităţile româneşti ar fi arătat ca nişte „hrube premoderne”, întrucît remuneraţia de la bugetul de stat este insuficientă. „În consecinţă, chiar dacă deplîngem un proces degradant, care ne afectează, se cuvine să acceptăm că el a generat şi consecinţe pozitive, de pe platforma cărora se poate lucra, se poate edifica”.

 

 

Ovidiu Pecican compară universitatea de dinainte cu cea de acum şi observă o îmbunătăţire netă. „Ca un absolvent de odinioară (promoţia 1985) al universităţii noastre, trăind, aşadar vremuri cînd se cădea la istorie cu medii mari şi se înghesuiau – ca în 1979 – cîte douăzeci şi patru de candidaţi pe un singur loc, mă bucur nespus că am prins vremuri cu amfiteatre arhipline. Citeam în alţi ani, de-acum mai îndepărtaţi, despre procentul ridicat de intelectuali din Israel în raport cu totalul populaţiei şi mi se părea o utopie să visez că aş putea prinde epoca în care la noi ar putea fi la fel. Astăzi ne-am apropiat cu ceva de situaţia ideală a unei lumi cultivate, cred, iar prezenţa masivă a studenţilor în universitate mi se pare o binecuvîntare”.

 

 

Doru Pop e departe de a fi de acord cu Pecican. „Promiscuitatea generată de înmulţirea nenaturală a numărului de studenţi nu e o problemă care oripilează numai mediul academic din UBB. […] Au apărut instituţii de învăţămînt superior din Rădăuţi şi pînă în Paşcani, din Reşiţa şi pînă în Satu Mare. Închizi ochii, dai cu o piatră, şi nimereşti într-un cadru didactic universitar (fără studii, fără cărţi, fără coloană vertebrală)”. Spune, în continuare, că „facultăţile sunt integrate perfect în mecanismele capitalismului industrial”, iar scopul multora din universităţile postdecembriste ar fi, ca în orice întreprindere, creşterea productivităţii cu orice preţ. „Toată lumea e mulţumită, maşinăria de produs studenţi se învîrte, nimeni nu se mai uită că oamenii care predau ar fi mai buni pe posturi de castratori de vieri sau pe funcţii de directoraşi de şcoală primară în Cucuieţii de Vale. În fond, cine să îi conteste? Pot să conteste nişte studenţi admişi fără concurs nişte profesori ajunşi pe post fără nici un fel de calităţi? Pot să schimbe produsele finite o maşină bine unsă prin nepotism, incompetenţă şi chiar rea voinţă?!”. Soluţia este, potrivit lui Doru Pop, ca studenţii să îşi revendice drepturile pentru un învăţămînt de calitate.

 

 

 

 

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. prodan
    Ianuarie 19, 2009 la 5:02 pm

    – şi cineva o să citească tot textul ăsta? 🙂
    – se poate să scoţi ziar studenţesc şi să lucrezi în acelaşi timp, cel puţin pînă cînd intervin şi alte elemente. am probat pe propria piele şi au fost vremuri foarte faine, cu nopţi pierdute prin 32 şi plecat în dimineaţa următoare direct la lucru, cu ediţii pe care bibileam o lună şi nu mai ieşeau, cu calupuri de ziare împărţite prin FSEGA (şi ce satisfacţie aveam văzînd cîte trei studenţi că citesc un ziar, pe hol, sau cinci studenţi cu cîte un exemplar deschis pe masă )..
    vremuri vremuri ..
    🙂

  2. dohocampus
    Ianuarie 19, 2009 la 10:22 pm

    mah, daca nu sa-l citeasca, atunci sa il rasfoiasca. da, vremuri romantice, acu ne-am clasicizat, imediat ne inmormantam…

  3. adina
    Ianuarie 20, 2009 la 12:26 pm

    Asa-zisul esec se datoreaza in exclusivitate amatorilor care s-au apucat de o treaba gazetareasca fara sa aiba habar cu ce se mananca.
    Si mie mi-au trecut prin mana cateva numere ale unor reviste de profil si sincer nu ma mir ca nimeni nu le citeste inafara de cei care le scriu.

  4. dohocampus
    Ianuarie 20, 2009 la 1:05 pm

    Adina: ce spui tu e un non-sens. Revistele studentesti sunt facute de amatori! Prin definitie, ca de aia sunt studenti, fara ani de presa si fara experienta. Stangaciile sunt inerente lipsei de experienta, varstei, experimentarii etc. E foarte greu sa porti o discutie cand cineva gandeste in termeni de „Asa-zisul esec se datoreaza in exclusivitate amatorilor” sau „nu ma mir ca nimeni nu le citeste inafara de cei care le scriu”. Nu ai ilustrat cu argumente sau exemple (pre)judecatile tale de valoare.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: