Prima pagină > Uncategorized > ding-dong, ding-dong (VIII)

ding-dong, ding-dong (VIII)

Încep să am nedumeriri serioase vizavi de volumul meu despre Romanul non-ficţional. Schiţă de teorie şi practică. Problema cărţii e că e, evident, prea schiţată aşa la vreo 130 de pagini! De ce să mă grăbesc să public o carte pe an, cum am zis că aş putea? Scriu prea facil, fără mari bătai de cap, încercând să îmbin ca tehnică jurnalismul cu eseistica, în vreo două-trei săptămâni de scris efectiv. Hai să pun de o „nuvelă” sau de ceva mai serios, îmi zic. Apoi, o altă voce spune:

 

„Publică, bre, prosteşte-i că e semnificativ, îţi dai şi tu aere mai importante, mai ales printre jurnalişti că ăştia nu pot să sistematizeze informaţia pe mai mult de trei pagini. Ce, îţi strică să te dai cocoş? Apoi, ce lansare de carte tare poţi să faci pe un acoperiş de cămin, cu o formaţie de punk, vociferări antiuniversitate, antiacademie, anti la o adică orice că se şi vinde şi îi şi distractiv”.

„Bine, băi, mai taci, replică celălalt îmbufnat, nu vulgariza!”, spune a doua voce, dar e cam cătrănită, parcă n-ar merge nici înainte, n-ar da nici înapoi. „Mai bine îmi bag pula şi cu asta basta”, dar nu o spune cu voce tare pentru că e politicos, de regulă îngrijit când se adresează în public.

„Până la urmă îţi asumi minoratul chiar în titlu, spui doar că e schiţă şi vezi bine că timpul curge mai fluent acum, pe 100-150 de pagini, nu trebuie întinsă coarda mai mult. Oricum, ceri prea mult din timpul oamneilor. Cere-le două ore, ca la un film”, vine al treilea cu un răspuns moderat.

 

Acu, nu ştiu, mă crispez între astea trei perspective, dar şi de o voce care sună ca un dangăt şi are ecou, se pierde şi revine: „Întreabă-te ce e important, întreabă-te ce e…” şi tot aşa. „Lasă, man, suspansul şi hai cu ceva concret”. „Ok, ok”, răspunde al nuştiucâtelea. Iaca:

 

Alte trăsături ale romanului non-ficţional ar fi:

 

1. Stilul naraţiunii e descriptiv, de regulă la persoana a III-a, evenimenţial. Lumea interioară a naratorului e practic înghiţită de cea exterioară. Este un univers acţional (f-action), filmic, deşi nu lipseşte o tehnică a stop-cadrului (la „vizionarea” materialului, nu la prezentarea lui) sau a unei reluări (de cameră) cu încetinitorul a unor evenimente, pentru o privire mai atentă. Au loc confruntări dure, se petrec răsturnări bruşte de situaţii, dihotomiile dintre adversari par mai largi, scrierile seamănă cu nişte epopei moderne. Poate că nu e întîmplător că toţi protagoniştii celor trei romane non-ficţionale ajung într-un fel sau altul la închisoare, în contextul schimbărilor bruşte de mentalităţi din anii 1960…

 

2. Toţi scriitorii amintiţi dau dovadă de o reconstituire imaginativă a dialogurilor. Nu sunt sclavii unui reportofon, ori ai unei false obiectivităţi de tip pozitivist. Nu descriu doar fapte, ci şi impresii, emoţii, gânduri proprii, nu fac paradă din autenticitatea asumată, iar realitatea nu e înţeleasă ca mimesis. Rezultă un stil personalizat, alert, direct, ochiul zburdă pe pagini.

 

3. Sunt descrise detaliat unele obiceiuri: de la vestimentaţie pînă la diferite comportamente, de unde întrevedem implicit valorile morale ale actanţilor. Este ceea ce Tom Wolfe (foto) punctează într-un manifest al Noului Jurnalism drept „autopsie socială” sau detalii de statut social.

BE083442

 

4. Romanele sunt oarecum la antipodul metaficţiunilor, căci autorii îşi interiorizează punctul de vedere. Ce-i drept, există o anumită gradaţie. La Mailer există deopotrivă o descriere „obiectivă”, realizată la persoana a III-a, dar şi selfreportage la persoana I (cu scopul intenţionat de a pastişa stilul sobru al lui Capote), Wolfe se include uneori subversiv în naraţiune, pe cînd Capote dispare total. Atenţia scriitorilor e îndreptată nu doar spre faptele protagoniştilor, ci explică şi mecanismele lor interioare.

 

5. Se acordă o atenţie deosebită inovaţiei stilistice, care presupune o naraţie frustă la Capote, debordant-descriptivă la Wolfe, pe cînd la Mailer e o combinaţie ingenioasă, autoironică de grandomanie (Norman Mailer „obiectivîndu-se” şi scriind despre sine la persoana a III-a!) şi tuşă socială (relatarea amănunţită a marşului şi protestelor, nu lipsită de judecăţi de valoare asupra motivaţiilor demonstranţilor).

 

6. Acest gen se prezintă drept istorie informală sau chiar ca istorie participativă. Subtitlul cărţii lui Norman Mailer e „Istoria ca roman. Romanul ca istorie”, avînd, în intenţia autorului, şi o valoare de document. Cei trei scriitori au avut mii de pagini de notiţe în care transcriau conversaţiile cu cei intervievaţi sau se documentau în legătură cu subiectul abordat.

 

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: