Arhiva

Archive for Iulie 2009

Jurnalism de doi lei

Iulie 31, 2009 4 comentarii

Am citit siderat un articol foarte slab scris de Marius Mihăiescu. Şi apreciez articolaşul „foarte slab” nu ca specialist care ar ştii mai multe date decât un jurnalist nedocumentat, interesat de audienţă şi afirmaţii bombastice, ci îl judec tot din perspectivă jurnalistică. Problema cu articolul său – „Incalzirea globala a devenit noua religie a elitelor urbane din tarile dezvoltate – om de stiinta Australian” e că prezintă o perspectivă unilaterală, fără declaraţii sau date din alte părţi care să concureze sau să infirme datele ori părerile geologului Ian Plimer. De pildă, există un apel semnat de câteva sute (!) de oameni de ştiinţă, câştigători ai Premiului Nobel (alături de alte sute de oameni de ştiinţă), care avertizează la cinci ani de la semnarea nerespectată a Protocolului de la Kyoto (1997) că:

“Human activities inflict harsh and often irreversible damage on the environment and on critical resources. If not checked, many of our current practices put at serious risk the future that we wish for human society and the plant and animal kingdoms”.

Deci, dacă sute de laureaţi ai Premiului Nobel spun că există o problemă cu încălzirea globală cauzată de activităţile industriale ale omului, atunci nu doar “ecologiştii fundamentalişti” şi “clasa politică” sunt interesate să promoveze un astfel de nou milenarism iraţional, aşa cum afirmă Pilmer şi nu contestă jurnalistul român: “Incalzirea globala a devenit noua religie a elitelor urbane din tarile dezvoltate, avertizeaza geologul australian Ian Plimer, care sustine ca teoria schimbarilor climatice provocate de oameni nu este decat o farsa promovata de ecologisti fundamentalisti si imbratisata interesat de clasa politica”.

Mai jos nu vedem ghilimele puse de jurnalist. E o frază care aparţine geologului australian sau e, mai degrabă, o interpretare a jurnalistului român? Voi ce credeţi: e un “păcat” degradarea mediului sau doar un “presupus păcat”? Pun problema în termenii creştini de păcat pentru că aşa îi pune Mihăiescu, deşi el vorbeşte, pornind de la afirmaţiile geologului australian, de o nouă religie, care s-ar presupune că introduce un sistem diferit de valori faţă de creştinism: ”Purificarea societatii umane de presupusul pacat al degradarii mediului inconjurator a devenit o adevarata religie, cu fanatici si chiar o clasa clericala intoleranta, in special in randul elitelor urbane din tarile dezvoltate.

 Nu vă faceţi griji, poluaţi, fraţilor!, căci astfel contribuiţi cu un îngrăşământ industrial la o nouă perioadă de abundenţă: “Concluzia sa este ca, de-a lungul timpului, perioadele de incalzire globala au reprezentat pentru oameni epoci de abundenta, cand civilizatiile au facut salturi uriase. Epocile glaciare, in schimb, au reprezentat timpuri in care dezvoltarea umana s-a incetinit sau chiar a regresat. Incalzirea globala, afirma Plimer, este un fenoment pe care oamenii ar trebui sa-l imbratiseze ca un prevestitor al vremurilor bune care vor veni”.

Întrebarea mea e legată de responsabilitatea jurnalistului: de ce nu sunt prezentate alte opinii, de ce jurnalistul nu se dezice de afirmaţiile discutabile ale geologului, de ce nu prezintă caracterul coleric, deranjant de polemic al geologului (a fost scos cu forţa de poliţie de la diverse întâlniri unde polemiza cu un pastor adept al creaţionismului şi a fost nevoit să plătească 500.000 de dolari australieni în procese pierdute pentru că hărţuia acelaşi pastor la întruniri religioase)?  

 

Pun genul acesta de articol în descendenţa unei afilieri intelectuale româneşti cu influenţe de dreapta, neoliberale şi neoconservatoare, sceptice cu privire la încălzirea globală şi, mai larg, cu privire la diverse problematici din zona eco (îmi vin în minte poziţii şi afirmaţii, care iau în răspăr mişcarea ecologistă, venite din partea unor intelectuali ca Patapievici, TRU, Mihail Neamţu, Pleşu etc.). Intelectuali social-democraţi sau socialişti mai cablaţi la astfel de chestiuni nu avem, pentru că aceştia ar fi, nu?, criptocomunişti sau de-a dreptul comunişti!

Anunțuri
Categorii:Uncategorized

apel!

Iulie 30, 2009 3 comentarii

Via Gelu:

afis

Pe 4 iulie prietenul nostru Sorinel a suferit un accident foarte grav – a trecut cu undiţa desfăcută pe sub o linie de cale ferată electrificată şi a fost electrocutat. În prezent el este internat în spital cu arsuri de gradul III. Tratamentul de care are nevoie este foarte scump. Dacă vreţi să ajutaţi puteţi s-o faceţi în următoarele moduri:

La magazinele Nootka (str. Dacia nr. 1) şi Domi Sport (str. Brassai Samuel nr. 11) există nişte urne pentru donaţii. Puteţi lăsa acolo orice sumă, oricât de mică.

Din 4 până în 6 august se va organiza în incinta Fundaţiei Heltai Gaspar (str. Clinicilor nr. 18) un târg cu vânzare, cu cărţi şi obiecte făcute acasă. Banii obţinuţi din vânzarea obiectelor vor fi donaţi pentru a-l ajuta pe Sorin să se refacă. Puteţi participa la acest târg în calitate de expozant sau cumpărând obiecte. Pentru detalii contactaţi-o direct pe Miruna.

Categorii:Uncategorized

ceai tarziu sau chestii discrete

Iulie 29, 2009 3 comentarii

cartu-vineri

Vineri seara va invitam la INAUGURAREA TERASEI CARTURESTI (Iulius Mall, Cluj), proaspat dotate cu mese noi si scaune unicat. Un ceai tirziu sau un party devreme, cum doriti – ora oficiala e 19, ca sa fim siguri ca putem incepe la 20.

Pina la 22 ne vor incinta Electroclown (live sampling, percussion), Miorita Soundsystem (keyboard, percussion, blockflute), Indjistione (sampling, scratch) si Jakob (saxophone). Dupa, daca obtinem acordul Mall-ului, mai abuzam putin de Clown – il electroabuzam.

In afara traditionalelor ceaiuri (hot sau ice) puteti servi cafea si suc natural de mere.
Daca aveti alte ginduri, b.y.o.b. (da’ discret, in pungi de hirtie reciclata, preferabil chestii care se pot combina cu ceaiul sau sucul de mere.)

Va asteptam cu drag!

Mihai Mateiu, PR Carturesti

Categorii:Uncategorized

no comment

Iulie 28, 2009 2 comentarii

Şi totuşi, ce aş păstra azi din tinereştile convingeri iluzorii? În principal, dorinţa de echitate. Mă apasă distanţa crescândă – din lume, din ţară – dintre bogaţi şi săraci, dintre cei îmbuibaţi şi condamnaţii la mizerie. Îmi repugnă cultul excesului de bunăstare în mijlocul atâtor frustraţi de un trai decent. Mă oripilează egoismul afişat cu neobrăzare, fără a schiţa un minimal gest de compasiune, cu atât mai puţin de vreo solidaritate. Lozincile vremii: „eu, eu, eu!” – „mie, mie, mie!” – „pe mine, pe mine, pe mine!”. Nu, mulţumesc!

(„marxianul” Ion Ianoşi într-un interviu acordat lui Adrian-Paul Iliescu, în volumul omagial Ion Ianoşi – 80, ediţie alcătuită de Aura Christi şi Alexandru Ştefănescu, EuroPress Group, Buc., 2008, p. 316 )

Categorii:Uncategorized

bistro verde în insomnia

Le urez spor vechilor activişti de la Roşia Montană cu noul lor business. Ne vedem la papa.

Afis

Categorii:Uncategorized

Unor arhangheli le place jazz-ul

Iulie 27, 2009 2 comentarii

Acum şedem pe o canapea, într-o cafenea pustie. Te voi supune unei stări de hipnoză şi voi inocula cinci imagini creierului tău stors de muncă şi de căldurile verii, care de acum începe să intre într-o stare molatecă de transă şi vacanţă. La finalul şedinţei o voce interioară va spune: „Da, la anul voi merge şi eu la Festivalul de Jazz de la Gărâna!”. Atenţie, cei hipnozizaţi sunt privilegiaţii, ceilalţi vor merge în sfincterele verii, direct în Iad, la festivale de rock şi pop, pe când arhanghelii mei se răcoresc cântând jazz cu trompeta la porţile Paradisului. Aşadar:

 

  1. Îl vezi pe Cătălin Ştefănescu, sâmbătă, la Helge Lien Trio, după ce timp de două ore am tunat, fulgerat, plouat de mama focului pentru ca, în jurul scenei, la două dimneaţa, să rămână doar vreo 300 de iniţiaţi. Restul de câteva mii s-au aciuat la corturi, căci jazz-ul se împărtăşeşte în maximum câteva sute. Cătălin Ştefănescu face plecăciuni de bucurie ca mahomedanii şi îţi oferă de băut când ţi s-a terminat vinul. Tu te întreabă şi socoate: de ce arhanghelii mei cântă aşa de bine jazz din moment ce un jurnalist discret, manierat ca Ştefănescu de la Garantat 100% face plecăciuni cu mâinile sus? Nu, nu era beat, e pur extaz!
  2. Vezi buzele moi, clar conturate, ale fetei cu ochii căprui şi faţă pală. Nu ţi se va părea aşa surprinzător că prietenul tău face cunoştinţă cu ea şi câteva ore mai târziu vor dormi împreună în cortul vecin. Dimineaţa vei fi invidios să o vezi ieşind din cortul lui cu părul răvăşit, ochii puţin umflaţi, inconştientă de frumuseţea ei. Dar sunt generos, man, la anul ţi se poate întâmpla şi tie!
  3. Îi auzi pe austriecii de Nik Bartsch Ronin şi eşti în cor, man! Îşi aminteşti de bannerele din discotecile psihedelice şaizeciste ale San Francisco-ului: ANYONE WHO THINKS HE’S GOD, GO UP ON STAGE! Apoi te duci la trei dimineaţa şi îl întrebi pe pianistul Nik Bartsch ce jazzmen îi plac. El se uită la tine ca la un neofit şi îţi răspunde: „Îmi plac mulţi, dar pe mine m-a influenţat cel mai tare Michel Foucault. Vreau ca muzica să exprime idei, vreau ca ritmurile şi melodiile să devină idei”. Acel hâc sughiţat de tine la încheierea frazei vine de la Diavol. Căci sinestezia e singura cale de acces la Dumnezeu!
  4. Vezi lacul? Îl vezi în surdină, pentru că e doar la trei kilometri depărtare de scenă. Vezi corpuri, buze, şi morminte. Nu îţi mai e frică de moarte în timp ce te laşi cuprins de mormintele de piele. E odihnitor să te aşezi în ele, pe suprafaţa lor. Soarele e clar, puternic, iar tinerii mai arătoşi sunt statui vii de bronz. Beau nectar de la sânii prietenelor lor. Cum, nu mă crezi? Nu-i nimic, nu mă supăr. Nu vreau să-i convertesc pe toţi. Dacă ar veni cu toţii la Gărâna ar strica atmosfera. Prea multe sfredeliri de ochi, prea mare aglutinarea.
  5. Preferatul tău de anul acesta e Molvaer (foto.), cel mai mare trompetist de la Miles Davis încoace. La anul vei găsi pe altcineva. Ia aminte la unul dintre preoţii mei, Tudor Runcanu, care incantează pe rockritic.ro: „Molvaer nu are legatură cu nimic din ce am auzit până acum. E cu zgomotele sale ca o fanfară funerară care ne însoţeşte fără sa ne dăm seama. El nu are faţă. Are uneori numai un profil ieşit în afară, cu străluciri de nichel sau alamă. Şi ca orice virus are forţe supranaturale. Molvaer e o boală autoimună, te distruge din interior. Te îngheaţă pentru că e nordic şi rămâne de neînţeles ca şi basmele islandeze”.

 

Acum că am ajuns la cinci, te trezeşti. Efectul de ceaţă dispare treptat, corpul iese din transă. Ne ridicăm de pe canapea, plătim la bar, ieşim din cafeneaua lâncezită de căldură, lipsită de muzică. Tonul meu devine uman, se pierde banal în ecoul claxoanelor din stradă, în toropeala asfaltului încins. Am ieşit de tot din strană:

–          Băi, e superfain, răcoare în munţi, da’, când mergem la anu’, să îţi pui neapărat nişte bocanci, să nu îngheţi ca mine la curu’ gol, în sandale şi pantaloni scurţi!

Categorii:Uncategorized

ce mai citiţi?

Iulie 23, 2009 8 comentarii

Citesc volumul Oraşele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX de Peter Hall (Editura All Educational, Buc.,1999). Cartea e foarte interesantă şi poate fi o bază bună de documentare pentru viitoare emisiuni la radio când voi aborda teme de urbanism local. La un moment dat, m-am gândit la o serie de cursuri care să fie ţinute de Ordinul Arhitecţilor din România pentru jurnaliştii locali. Când citesc articole din presa clujeană ce abordează teme de urbanism am impresia uneori că tonul este puţin pe lângă ori nejustificat de vituperant/justiţiar sau materialul e pur şi simplu incomplet documentat. Astfel de cursuri ar contribui la realizarea unor articole mai profi, mai imparţiale, mai în cunoştinţă de cauză. Dar am putea face un sondaj printre jurnalişti şi membri OAR şi să vedem cum reacţionează la o astfel de propunere…

Ei bine, în cartea aceasta am găsit un pasaj care m-a uns la inimă. Vi-l redau (p. 309-310):

Arhitectura comunitară ajunge în Anglia

Acest aspect n-a fost nicăieri mai evident decât în Anglia. Aici a fost vizibilă încă de la început abordarea antreprenorială a arhitecturii comunitare. În 1971, Rod Hackney, un tânăr arhitect care lucra însă la o teză de doctorat la universitatea din Manchester şi care ducea lipsă de bani, a plătit 1000 de lire pentru a cumpăra 222 Black Road – o modestă casă terasată veche de 155 de ani căreia îi lipseau facilităţile elementare – în Macclesfield, un mic orăşel industrial situat la sud de Manchester. Când a cerut un împrumut pentru a o putea amenaja, a descoperit că locuinţa lui şi încă 300 din vecinătate erau programate pentru demolare. A organizat împreună cu vecinii o campanie de protest şi, în 1973, a reuşit să convingă consiliul orăşenesc local să se răzgândească: treizeci şi patru dintre case urmau să alcătuiască o zonă de recondiţionări generale, acest lucru însemnând că proprietarii urmau să primească bani pentru a-şi recondiţiona casele. Hackney, care şi-a folosit abilităţile pe care le dobândise proiectând case pentru imigranţi în Tripoli, a putut să susţină mai târziu că restaurările realizate au fost duse la bun sfârşit într-o treime din timp şi cu o treime din costurile necesare pentru demolarea zonei şi cu mutarea locuitorilor. În 1975, el a câştigat premiul Good Design in Housing din partea Departamentului Mediului. […] Iată care era viziunea lui Hackney despre mişcarea arhitecturii comunitare:

Arhitectura comunitară este încercarea de a înţelege nevoile unui mic grup de locuitori şi apoi de a lucra împreună cu ei şi sub îndrumarea şi instrucţiunile lor pentru a reuşi articularea intenţiilor lor şi a le putea prezenta diferitelor organizaţii care deţin fie banii necesari pentru realizarea proiectelor, fie autoritatea de a le aproba sau respinge… […]

Voi ce cărţi mai citiţi?

Categorii:Uncategorized