Prima pagină > Uncategorized > the art of traveling is hard

the art of traveling is hard

AnkeTiuk: Ce-ţi place să citeşti în călătorii? Cum alegi ce vrei să citeşti în concediu-călătorie? Cu ce-ţi umpli MP3-ul/iPHON-ul pentru concediu-vacanţă?

 [Despre câteva din lucrurile de mai jos am mai scris în urmă cu o lună pe blog, aşa că s-ar putea să vă fie cunoscută rezerva mea faţă de pelerinajele moderne. Uitându-mă peste rândurile de mai jos îmi dau seama totuşi că răspunsul meu imposibil e un fel de fă ce zice popa, nu ce face popa. M-ar interesa, ca să duc întrebarea lui Mihail Vakulovski de la Tiuk mai departe, ce muzici ascultaţi şi ce cărţi citiţi în concedii-vacanţe]

Aşa ciudat o să răspund la întrebare, că o să ziceţi că mă scarpin pe frunte ducând mâna după ceafă. Dar uneori e necesar ocolul ăsta. Nu prea călătoresc, nu prea cunosc noţiunea de muncă sau refuz s-o cunosc. Când simţeam că muncesc, în sensul de efort, strădanie, activitate alienantă, nu ştiu cum se întâmpla, dar ba ajungeam să îmi dau demisia, ba mă dădeau alţii afară. Cum nu prea „muncesc” şi astfel nici nu prea am bani să călătoresc, tot astfel nu prea am noţiunea de vacanţă. Am mintea hodinită, în vacanţă chiar şi luni dimineaţa, mă bucur că am timp să mă întâlnesc mai tot timpul cu prietenii la o cafea la orele amiezii. Adesea, nu percep munca pe care o fac pentru radio ca lucru propriu-zis, e ca o cafea sau o ieşire la bere, la care sunt martori şi ascultătorii Radio Cluj (ce-i drept, am senzaţia asta la emisiunile mai reuşite).

 

Una dintre cărţile mele preferate din perioada comunistă e romanul-eseu „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” de Matei Călinescu. Păcat că sunt prea multe opinii şi prea puţină viaţă, altfel cartea era o capodoperă. Iar paradoxalul Zacharias Lichter vorbeşte aspru despre călătorii: „Eu cred că în epoca noastră călătoria a devenit, cu foarte rare excepţii, o nevoie subiectivă, o dorinţă de a trăi în dulcea falsitate a aparenţelor, în odihnitoarea disponibilitate. Căci, fără îndoială, întreaga psihologie a călătorului modern se situează sub regimul disponibilităţii şi al lipsei de răspundere care se convertesc într-o mică efervescenţă, în  „grizeria” excitată a curiozităţii. Călătorul transformă continuu lumea într-un spectacol de varietăţi, menit să-i uşureze, să-i stimuleze – în plan moral – procesele digestive, căci spiritul lui funcţionează în perfectă analogie cu un aparat digestiv care s-ar hrăni cu impresii. Nu trebuie să ne surprindă cîtuşi de puţin faptul că în din ce în ce mai marele Imperiu al prostiei gustul pentru călătorii e foarte dezvoltat: efortul aplicat şi tenace are nevoie, periodic, de o relaxare turistică, de un divertisment cu valoare stimulatoare, care face să crească „pofta de muncă”. Cred că plăcerile proştilor se înfăţişează mediocru, sub forma micilor excitaţii turistice, a satisfacţiilor vagi şi atât de iluzorii pe care le poate da disponibilitatea”.

 

Mi se poate reproşa că există, totuşi, forme alternative de a călători. Poţi merge cu autostopul, în vreun camion şi să te distrezi de manelele ascultate de şofer, să încerci să îi înţelegi lumea sau poţi să călătoreşti ca un couchsurfer. Poate aţi auzit de acest fenomen: poţi fi găzduit gratuit de tineri din alte oraşe, din alte culturi, să te împrieteneşti astfel cu ei şi depăşeşti turismul industrial, de masă… Cu toate acestea, pentru mine, călătoria, că e alternativă au ba, e o formă ieftină, chic, mediocră, de actualizare a multelor noastre dorinţe.  Iar dorinţele noastre, nu că o iau razna, dacă sunt necontrolate, nedisciplinate, ele sunt razna în sine. Idealul călătoriei constă pentru mine, şi poate sună iraţional, într-o restricţie a nevoilor şi dorinţelor, iar astfel excursia sau, mai degrabă, excursul, nu poate fi altul decât cel interior. Călătoria exterioară o pot concepe doar în forma rătăcirii destinaţiei, obiectivului, planului de atins, contabilizării rezultatelor şi „experienţelor”. Totuşi, dacă accepţi rătăcirea, accepţi şi faptul că s-ar putea să nu te mai întorci înapoi. Între două staţii de tren nu te poţi uita pe tine, aşa cum vezi feţele languroase, pierdute cu privirea pe geam, pe care le întâlneşti adesea în compartimentele de tren. Senzaţia e falsă. Rătăcirea e în pădure, unde nu ai siguranţa drumurilor prestabilite… Poate că e pădurea narativă la care făcea referirie Umberto Eco. Port o nostalgie pentru călătoriile medievale, când lumea se putea întrerupe brusc şi cădeai într-o prăpastie, iar la ecuator treceai printr-un inel de flăcări. După cum Celălalt pe care îl puteai întâlni putea fi un centaur, dragon sau unipod. Cu IPod-ul nu ştiu dacă urechile sunt la fel de deschise pentru astfel de întâlniri.

 

Azi, într-una din vacanţele mele zilnice, citesc Viaţa în vremea lui Carol I, de Ion Bulei şi astfel călătoresc într-o Românie sepia, din La Belle Epoque. Uneori sunt fermecat de pitorescul ei, alteori îngrozit de crasele inegalităţi ce există pe acele meleaguri în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul. Imaginile sepia sunt bruiate de roşul închis, aprins, al piesei Ninei Kinert, The art is hard, care mă învăluie, mă unduie lasciv pe repeat şi mă îndeamnă la câte-un popas, departe de lectură.

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. a.m.
    Septembrie 13, 2009 la 9:51 pm

    Adi,
    Tu ai scris o carte despre ce se intampla la alte popoare. Nu crezi ca daca ai fi calatorit – ceva mai mult – (ori muncit mai mult) ai fi scris-o mai bine?
    Cat despre „Viata si opiniile lui…” autorul a taiat-o din Romania dupa ce a scris-o, si tot mai revine din cand in cand (chiar daca in scopuri stiitifice precum un curs/conferinta (turism cultural, nu?)) – calatoreste cu alte cuvinte!. Deci, oricat de faina ar fi cartea, poate ar fi mai bine sa nu o prezinti ca si un punct de reper.

  2. dohocampus
    Septembrie 14, 2009 la 6:31 am

    Am si zis in paranteza ca raspunsul meu e unul imposibil. Totdeauna e loc de mai bine. Nu stiu in ce masura calatoria are de-a face cu o scriitura mai buna. Eventual sa calatoresti spre alte biblioteci din tari straine, caci daca ai scrie despre o perioada istorica din secolul XIX in SUA, nu stiu in ce masura te-ar ajuta sa vezi zgarie norii din Manhattan. Mi-am propus sa scriu o licenta buna la facultate. Cred ca am reusit in buna masura. Pentru genul asta de studii ajungi la o maturitate spre 40 de ani.

    Cat despre Viata si opiniile… in pasajul citat personajul Zacharias Lichter isi spune parerile si nu autorul Matei Calinescu, care recent a trecut in nefiinta.

    • a.m.
      Septembrie 14, 2009 la 7:03 am

      Pai nu stiu, Adi… ti-ai fi convins daca blocurile acelea exista, si poate ti-ai fi dat seama in ce masura e relevant.
      Cu privire la pct 2, ai dreptate 🙂 daca sunt opiniile personajului autorului, si nu opiniile autorului este super OK sa citezi dupa personaj :).
      Buun. Nu cred ca „sa calatoresti spre alte biblioteci din tari straine” e mai ‘cool’ decat sa calatoresti in cautarea celei mai bune beri, ori pentru a-ti clati ochii pur si simplu. Sunt niste distinctii superficiale. Precum superficiala mi se pare si critica muncii (pe branci) din perspectiva turismului. Adica chiar nu vad prin ce aceasta opinie poate fi catalogata ceva mai mult decat o fitza, fie si ea a pesonajului.

  3. ggl
    Septembrie 14, 2009 la 7:46 am

    Sau poţi călători ca şi Mihai Barbu. Turismului industrial, de masă eu îi spun turism de turmă pentru că în esenţă asta e: o călătorie în turmă. Există chiar şi un cioban la turmă, în persoana ghidului.

    Adi, depinde despre ce scrii. De exemplu multe din cadrele romanelor lui Graham Greene au la baza nişte notiţe de călătorie, iar acţiunea se întâmplă într-o anumită conjunctură istorică reală. Deci scriitura e mult mai veriodică dacă autorul chair a călătorit acolo unde işi plasează acţiunea unui roman. Dacă scrii science-fiction pe de altă parte, este total altceva. Fraţii Strugaţki nu au trebuit să călătorească la Soloveţ (oraş imaginar, deci inexistent, situat undeva în Karelia) pentru ca să-şi imagineze acest oraş şi să scrie Lunea începe sâmbătă.

  4. dohocampus
    Septembrie 14, 2009 la 12:42 pm

    Bineinteles, Gelu, sunt multe calatorii frumoase, insa in raspunsul meu pt revista exageram evident pentru a arata cat de sarac concepem calatoriile, cum multi trag cat pot cateva luni pe an pentru a avea cateva saptamani de presupusa relaxare, cum facem o dihotomie simplista intre munca-vacanta, cum idealul mutora e sa evadeze din rutina cateva zile pe luna… Viata e in alta parte, nu? Stiu foarte multi clujeni care nu au fost mai niciodata in Hoia, in unele locuri din Manastur, nu au privit atent gradinile din Grigorescu, nu au vizitat muzeele din Cluj, dar sunt excitati de muzeele, peisajele, constructiile spectaculoase din alte parti. E interesant ca si in argoul psihedelic euforia provocata de droguri, iesirea din plictisitul eu, e denumita trip. Ei bine, cu mare greutate pot sa accept ca rutina mea poate fi plictisitoare ca sa fiu nevoit sa ma euforizez cu excursii.

  5. a.m.
    Septembrie 14, 2009 la 3:38 pm

    Revin, deci :”cum multi trag cat pot cateva luni pe an pentru a avea cateva saptamani de presupusa relaxare”. Asa o fi? Eu cred ca multi trag ptr ca urmeaza o etica a muncii pe care tu o iei prea usor in raspar. Iar aceasta atitudine nu pusca cu alte manifestari evident de stanga sau cu protestele la care pariticipi (si pe care le organizezi).
    Buun, tinand de un alt registru, as fi curioasa daca urmezi si alte opinii ale lui Zacharias Lichter (bunaoara regimul alimentar ?!).

  6. dohocampus
    Septembrie 14, 2009 la 3:55 pm

    Spui de unii ca muncesc, ca „trag”, ca si cum ar cara dupa ei o povara, o greutate, un lucru strain si inert. De ce nu o etica a muncii care presupuna mai multa exuberanta, joaca, usuratate? Protestele ori actiunile civice mai reusite presupuneau o doza buna de ludic imbinat cu mesajele de responsabilizare sociala, deci nu cred ca se contrazicea atitudinea de mai sus cu cea de la proteste.

    Cat despre regimul alimentar al lui Zacharias, nu-l recomand nimanui, asa frugal cum e, doar cu paine si iaurt. La asa saracie voluntara nu as ajunge in veci. dar sa nu uitam, Zacharias e un personaj, iar eu evident nu (poate din cand in cand sunt). Nu ma identific foarte tare cu personajele literare, ci le vad, asa cum zicea Milan Kundera despre personajele sale, ca posibilitati, virtualitati, de-ale mele.

  7. fakebeatrix
    Septembrie 15, 2009 la 6:50 pm

    După cei care „trag” şi cei care au o „etică a muncii” mai sunt şi oamenii cărora le place munca pe care o fac şi pentru care cele 14 ore pe zi petrecute la muncă nu sunt un chin.
    Cred în mesajele de responsabilizare socială aşa cum cred în cunoştinţele de chimie pe care le poţi dobândi din reclamele la produse cosmetice.
    Cât priveşte „the art of travelling” nu pot să mă pronunţ. Eu ştiu să mă plimb numai ca mine şi cum călătoresc alţii e treaba lor.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: