Mai du-te băi în pizda mă-tii!

[Poveste despre cum poti sa il bagi deopotriva pe merit si teribilist in a ma-sii pe un prof intr-o lucrare si apoi sa iti treci totusi examenul. A, si sa nu uitam de petitie. Prima!]

 

 

Exi(S)T, nr. 2, iunie 2004

 

Primele noastre altercaţii cu facultatea. La rubrica Bo(n)ul de lectură, David Gheorghiţă şi cu mine analizăm şi parodiem deopotrivă cartea Circulaţia informaţiei, ce aparţine profesorului Călin Rus. Alegem subtitlul „o perlă de carte” şi ne semnăm Exi(s)T din facultate. Studiul stă cică la baza cursului Jurnalism de investigaţie, pe care Călin Rus îl preda fără să aibă, în opinia noastră, nicio competenţă. Culegem perle.

 

 

Astfel, la p. 27 aflăm că: „Agenţiile universitare relatează despre toate domeniile vieţii publice, avînd însă şi ele punctele forte. Agenţiile specializate şi serviciile de presă tratează anumite teme şi domenii”. Cartea abundă în astfel de banalităţi, de aceea comentăm dur că mult s-a gîndit „don profesor pînă a scos din puţul gîndirii cujetări atît de adînci întru ştiinţa jurnalismului de investigaţie”. La p. 30 dăm peste o altă afirmaţie de un truism stupefiant: „În timpul unei conferinţe de presă, pot fi şi trebuie puse întrebări, desigur, dacă acestea există”. Ne hlizim cînd parcurgem alte aberaţii, care nu sunt neapărat exagerări, cît enorme locuri comune: „Investigarea. La început se pot obţine prin telefon informaţii utile despre locul în care începe investigaţia” (p. 32). Devine evident pentru noi că profesorul Rus nu a realizat în viaţa sa vreo investigaţie jurnalistică. Mai mult, e certat cu logica, aşa cum se lasă deşănţat la vedere definiţiile sale circulare: „Interviul liber constituie cea mai liberă formă a interviului…(p. 57)”.

 

 

Dacă în comentariul nostru acru îl lăsăm pe Herr Professor repetent la logică, jurnalism şi bun simţ (nu se prezentase la niciun curs, deşi noi aşteptasem pe holuri de cîteva ori), în schimb, proclamăm nerespectuos şi hîtru că îl „premiem” pe un alt plan şi spunem că în „şcoala vieţii eşti as”, căci altfel nu ne explicăm cum „ai ajuns să predai”.

 

 

Şi urmează examenul. Erau tîmpeniile obişnuite din carte. De pildă, la aşa-zisul curs de „Jurnalism de investigaţie” primim o întrebare despre ancheta prin poştă! Îmi şi imaginam un articol investigativ în care gazetarul Dohotaru lasă în bloc la Boc întrebările şi aşteaptă cîteva săptămîni pînă îi trimite primarul o scrisorică roz, cine ştie, cu răspunsurile. Bineînţeles, Rus vorbea despre anchete sociologice prin poştă… Ies printre primii de la examen. Mă duc jos la o ţigară. Vine şi Bia după puţin timp.

 

–         Cum a fost? Nu te-ai prea stresat…

–         Măi, la început, am scris şi io ca toată lumea, dar apoi mi-am ieşit din sărite!

–         Ei, na…

–         Păi, am scris şi de la mine, dar apoi nu mai ştiam şi toată lumea copia, aşa că m-am apucat şi eu cu copy paste. Da’ mă mustra parcă ceva şi am un declic la un moment dat. Îi zic lui Rus aşa: „Chiar în acest moment copiez de la colegi, după cum copiază toată lumea, iar dvs. ştiţi foarte bine acest lucru, dar nu comentaţi nimic pentru că sunteţi cu musca pe căciulă, că predaţi un curs la care nu aveţi absolut nicio competenţă!”

–         Nu cred!, se distrează Bia.

 

 

Deja au venit şi ceilalţi colegi, au auzit ce am zis. Am public, pot să declam liniştit:

–         Băi, dup-aia am început să o dau super hard-core…

–         Bă, tu i-ai zis că copiezi de la mine? se hlizeşte Dragoş.

–         Îhi. Da’ apoi i-am zis aşa şi cu litere de tipar să înţeleagă omu’:

 

„DACĂ AR FI SĂ APLIC PE TEREN CONCEPTELE PE CARE NI LE-AŢI SCRIS DVS. ÎN CURS ŞI AŞ FI LA UN MATERIAL ŞI I-AŞ ZICE AŞA CAMERAMANULUI:

–         Ştii, Dane, că pentru o investigaţie la început se pot obţine informaţii utile la telefon despre locul în care începe investigaţia?

–         Hă, ce vrei?

–         Şi ştii, că… [Bag ceva aberaţie pseudo-teoretică dintr-o carte de-a lui Herr Professor. Atunci am citat din memorie mult mai aproximativ, dar acum vă dezvălui, cu licenţă poetico-istorică, pentru că sunt din 2005, două mostre de gândire universitară plină de truisme, locuri comune şi non-sensuri. Vă rog nu vă puneţi întrebări încuietoare despre ce legătură au genul acesta de (ne)problematici cu un curs despre jurnalismul de investigaţie] … că:

Prin prisma adaptabilităţii la prezent, avem tendinţa să credem că evoluţia câştigă acceptând elemente noi şi renunţând la cele vechi, însă prin prisma constructelor pe baza tradiţiei avem tendinţa să etichetăm drept pierdere renunţarea la elemente mai vechi şi acceptarea celor noi. Procesul comunicării, aşa cum am afirmat şi anterior, nu face excepţie de la această regulă îmbogăţindu-se prin sărăcie, sau sărăcind prin îmbogăţire.

sau

Dintre materialele tipărite, altele decât ziarele actorii politici folosesc, broşuri sau foi volante, care conţin informaţii referitoare la un anumit partid sau candidat şi care, în cele mai multe din cazuri, îndeamnă populaţia să meargă la vot. Aceste materiale sunt distribuite prin poştă, pe stradă sau la sediile partidelor politice sau cu ocazia mitingurilor electorale, adresându-se atât membrilor de partid, colaboratorilor direcţi sau simpatizanţilor, cât şi tuturor actorilor.

 

 

(primul citat e de pe copertă, iar al doilea de la pagina 160 din „cartea” lui Flaviu Călin Rus, Evoluţia procesului de comunicare de la forma interpersonală la cea politică şi mediatică, Accent, 2005, Cluj)

 

 

ÎNTR-UN ASTFEL DE MOMENT CAMERAMANUL AR RĂBUFNI ŞI AR SPUNE:

–         Mai du-te băi în pizda mă-tii, ce… te crezi prof. univ.?”

 

Bia se uită compătimitor-amuzată la mine:

–         U will never grow-up!

–         He, he! Dup-aia i-am zis că dacă vrea jurnalism de investigaţie ne-am putea interesa cu cei de la TVR cum a ajuns sa predea un curs unde nu are abilităţi teoretice, intelectuale etc. Mîndru de mine, ceilalţi se uită la mine juma cu admiraţie, juma ca la un nebun. Umflu peptul cu satisfacţie. Redevin serios:

–         Tipu’ ăsta ne-a predat nouă, acuma o să le predea şi la alţi fraieri!

–         Hai să facem ceva, intervine Dora.

–         Să vorbim cu Rad?, strîmbă din gură Letu.

–         Nehhh, tot nu se rezolvă nimic, zice Dragoş.

–         Nu, măh, hai să facem ceva oficial… o petiţie, convenim noi.

 

Din tot anul cîţi eram atunci, vreo 55, că ulterior ne-am subţiat (unii au renunţat, alţii s-au transferat în Bucureşti), aproximativ 35 am semnat o petiţie către şeful de catedră. În scrisoare spuneam de ce un profesor care nu a lucrat în viaţa lui în presă, nu a scris vreun articol de investigaţie şi care nici măcar nu are pretenţia să facă teorie a jurnalismului de investigaţie, ci doar pe comunicare, nu poate preda un astfel de curs studenţilor. E prima petiţie dintr-un şir relativ lung de revendicări motivate, oficiale. Gata cu bîrfele pe la colţuri!

 

N-am primit nici un răspuns imediat, însă anul următor studenţii mai mici cu un an au făcut cursul de „Jurnalism de investigaţie” cu un „cadru didactic asociat”, jurnalistul Viorel Nistor, care lucrase înainte pe la NU, Evenimentul Zilei, Clujeanul… un jurnalist bun şi un prof pe măsură, că l-am prins şi noi la alt curs.

 

Cursul l-am „absolvit” cu brio, cu nota 5. Rus mi-a dat 3 sau 4, iar seminarista Cristina Nistor, pentru a evita un posibil scandal mediatic, mi-a dat o notă mai mare la seminar şi aşa am trecut materia.