poza+invitatie audio+fragment+art. clujeanul

poza lui halcyon e arsa, ca incerca cu diverse lumini, dar mie imi place:

invitatie audio aici!

fragment din capitolul cu contracultura hippie, care cred ca ii cel mai interesant dintre toate:

Constituie influenţe majore pentru stilul de viaţă hipiot şi comunard cultura tribală a nativilor ameriendieni, dar şi învăţăturile orientale profesate, de pildă, de Gandhi, care are mare trecere printre curentele sociale ale perioadei, de la mişcarea pentru drepturi civile a negrilor pînă la generaţia contraculturii. Gandhi credea că dezvoltarea civilizaţiei este invers proporţională cu dezvoltarea industrială urbană, căci aceasta ar fi adus cu sine exploatare, competiţie, concentrarea puterii, mari inegalităţi economice şi sociale, alienare. Pentru Gandhi, adevărata civilizaţie constă nu în multiplicarea tre­buinţelor, a tehnologiilor, a obiectelor, ci în „restricţia deli­berată şi voluntară a nevoilor”, iar acest lucru nu se poate întîmpla decît într-o societate rurală, agricolă, non-expan­sivă. Într-un stat ideal imaginat de Gandhi, puterea ar fi puternic descentralizată pînă la nivelul unor mici aşezări, unde nu se produce pentru comerţ, ci autarhic, pentru satis­facerea mini­mală a propriilor nevoi. Asemenea hipioţilor care se retră­geau în comune rurale şi lucrau pămîntul după metode primitive (plugul, de exemplu), Mahatma Gandhi are mari rezerve faţă de tehnologie deoarece „impulsul din spa­tele ei nu stă în filosofia economisirii muncii, ci lăcomia” unor oameni de afaceri care deţin forţele de producţie.

citatele sunt dintr-o carte pe care v-o recomand tare-tare si care se gaseste la Biblioteca Gandhi de la PATRIR:

M. K. Gandhi, Towards Non-Violent Socialism, Bhratan Ku­marappa (ed.), Navajivan Publishing House, Ahmedabad-14, 1962

articolul din Clujeanul e al lui Claudiu Groza si ii super fain si la obiect (aici)! idem si pentru articolul din Cetateanul clujean scris de Mihai Prodan (aici).

adi intervievat de doho quijote dela hoya insusi

„Ma intereseaza un tip de democratie de tip participativo-cavaleresc, cu o societate civila mai alerta, mai atenta la problemele cetatii”

- interviu cu Adi Dohotaru, autorul cartii Anii 60: miscari contestatare in SUA -

 

Extraordinarul scriitor Adi Dohotaru isi lanseaza cartea, asa cum zicea in posturile anterioare, taman in burta Molochului Industrial, la hala Tehnofrig, din spatele garii (marti, 13 mai, ora 19). Lansarea acestui talent urias va fi cuplata cu un concert rock cu Nick Fagadar si Mihnea Blidariu de la Luna Amara si cu vajnicii cavaleri din ordinul Grimus (www.grimus.ro). Adi Dohotaru ii asteapta pe un covor rosu in fata garii la 18.45 pe cei care nu stiu unde e salasul lui Moloch. Cate ceva despre acest studiu monumental in randurile care urmeaza.

 

 

Doho Quijote dela Hoya: Stimabile scriitor de romane meta-cavaleresti, este o onoare sa va intalnesc. Scrierile dvs mi-au inspirat Tristele Actiuni cavaleresti, lupta cu capcauni morali de toate soiurile si alte mori de vant. De ce ati scris un studiu despre un spatiu si un timp relativ indepartate de preocuparile noastre legate ba de un shopping, ba de o cafenea, ba de un job, ori mai stiu eu ce?

 

Adi: Este o onoare si pentru mine sa fiu intervievat de un cavaler de calibrul dvs. Prin ricoseu, studiul este despre spatiul romanesc si Romania postdecembrista si, astfel, implicit despre capcaunii dvs morali. Ma intereseaza un tip de democratie de tip participativo-cavaleresc, cu o societate civila mai alerta, mai atenta la problemele cetatii. Democratia de tip participativ vine uneori in opozitie, alteori ca o completare la democratia de tip electoral. Democratia electorala prespune o democratie mai centralizata, in care deciziile sunt lasate pe mana asa-zisilor reprezentanti, asa-zisilor specialisti, pe care ii delegam sa se preocupe de problemele cetatii.

 

Miscarile contestatare din SUA anilor ‘60 spun ca, dimpotriva, fiecare e indreptatit sa se organizeze, sa iasa in strada si sa revendice, de pilda, ca McDonald’s sa-si construiasca un sediu, nu de plastic, ci de caramida, respectand astfel caracteristicile unui cartier din caramida. Sau studenti de la Berkeley care au iesit in strada si au cerut universitatii si guvernului californian sa construiasca un parc acolo unde trebuia sa fie beton, terenuri de sport, parcari, constructii de tot felul… Un alt exemplu ar fi admiterea negrilor in colegii unde inainte erau doar albi, chiar daca de multe ori admiterile se faceau pe baza unei discrimari pozitive, benefice, cred eu, in prima faza. Aceste probleme sunt actuale si acum, inlocuiti doar negrii cu rromii; he, he, sau inlocuiti mallurile actuale cu parcurile…

 

D.: De ce America si nu Europa?

 

A.: America e mai sex-apealing pt mine din cauza ca protestele erau mai putin ideologizate, intr-un sens peiorativ pe care il dau cuvantului ideologie. Da, erau si acolo maoisme, trotzkisme si alte parodii ideologice, insa, in general, protestele din SUA deriva dintr-un etos individualist, egalitar si radical, cu o traditie indelungata, de la revolutia americana din sec XVIII. De exemplu, cantareata Joan Baez refuza sa-si plateasca taxele, pe modelul nesupunerii civice al lui Thoreau, pt ca americanii au invadat Vietnamul. Daca Thoreau a facut inchisoare, Baez nu, desi era cat p-aci, intrucat nesupunerea civica avea deja o traditie in spatiul american. 

  

 

D.: In ce masura sunt responsabili hipiotii de declinul respectului pentru autoritate si morala?

 

A.: F buna intrebarea, se vede ca v-ati documentat, nu ca reporterii aia trogloditi… si grea. Asta este una din acuzatiile conservatorilor in SUA si in unele privinte e adevarata. As pomeni aici doar doua situatii: abuzul de droguri tari (heroina, amfetamine, cocaina) si libertinajul sexual, insa care daca e bine dozat, devine senzual, experimentativ, dezinhibant, o frumoasa alergatura cu si dupa domnitze. Totusi, prost dozat, cum s-a intamplat de multe ori in perioada si in cea imediat urmatoarea, a dus la cresterea familiilor monoparentale, la instabilitate familiala s.a.m.d.

Se poate vorbi insa si de lipsa de respect pentru o autoritate a realpolitikului, pragmatica, sanchopanzeasca (de la Sancho Panda), iar acasta lipsa de respect donquijoteasca, idealista, e indrituita, dupa umila mea parere.

 

D.: De ce se definea drept revolutionara si nu reformista generatia contraculturii?

 

A.: E si normal, dupa ani si ani de manifestatii, de iesiri in strada impotriva interventiei armatei americane in Vietnam, protestatarii s-au radicalizat. Clamau revolutia societatii, nu simpla ei reformare politica. E si o forma de butaforie: cand te proclami revolutionar, atragi imediat atentia! Dar daca nu este cazul sa vb despre o revolutie politica, se poate vorbi cu indreptatire despre o revolutie personala ori, mai larg, culturala, asa cum au constatat si alti cercetatori ai perioadei. De atunci, incoace s-au format mii si mii de ONG-uri care au contribuit la crearea partiala a unei democratii de tip participativ. Ar mai fi un lucru foarte important! Schimbarea comportamentului sexual: se renunta aproape complet la morala crestina: te casatoresti de tanar, sex doar dupa casatorie…

As incheia, stimate cavaler, cu concluzia studiului meu, unde, nu intamplator, aleg o scumpa domnitza, si nu vreun scriitor mascul de romane metacavaleresti, sa-mi intareasca afirmatiile:

 

Revoltele anilor 1960 par a fi primele mişcări protestatare postmoderne. Spre deosebire de grevele şi protestele anilor anteriori, acestea nu erau extrem de ideologizate şi nu erau instrumentate de vreun partid, sindicat sau vreo organizaţie anume. Protestatarii nu aveau o ideologie clară, de stînga sau de dreapta, de aceea şi istoricii preferă o denumire mai laxă pentru a caracteriza curentul protestatar – the movement (expre­sie care are şi conotaţii mistice, căci nu deveneai membru al mişcării neapărat prin înscrierea într-o organizaţie, ci prin simpla participare la un marş de protest, ceea ce prespune un anumit simţ al urgenţei, comuniune, un scop împărtăşit de un număr mare de semeni). Mişcările de protest au lăsat în principal ca moştenire „dorinţa de a interoga şi de a provoca orice instituţie socială care eşuează să întîmpine nevoile umane; şi capacitatea de a te organiza” (Sara Evans, Personal Politics, Vintage Books, New York, 1980, p. 100.). Chiar dacă exista în epocă o retorică revoluţionară, cu accente de stînga, protes­tatarii nu invocau neapărat crearea avangardei proletare, ci crearea unei voci autentice a societăţii civile, nu încercau nea­părat să cucerească puterea, ci să o limiteze, să o „decon­struiască” pentru ca aceasta să se exercite cu o forţă diminuată. O cerinţă poate utopică a protestatarilor şaizecişti era ca societatea să nu se bazeze, aşa cum se întîmplă de multe ori în interacţiunile dintre indivizi, pe relaţii de putere şi concu­renţiale, îndeobşte rigide şi ierarhice, ci pe relaţii de cooperare.

 

 

 

 

karaoke capitalism (privat ori de stat)

ken leee, tulibuu dibu douchooo, cluj!

multumesc parintilor, pretenarilor, fanilor si fa(i)nelor!

ta-taa!

lamuriri:

k: ba, nu se inteleje niema din ce zici tu acolo cu capitalismu

doho: cum tu…

doho: hai sa ma dau doct: ii cu capitalismu privat ori de stat care disloca comunitati, persoane

k: what?

doho: pai, ma mut la tvr targu mures ca am prins un job mult mai tare decat as prinde amu in cj

…

 

doho iubeşte sandu

doho desinestătătoriu, acum vreo doi ani. ea zice: - te iubesc. doho zice: - şi eu t iubesc. doho totdeauna zice şi eu. ea zice: - eşti frumos! doho zice: - eşti draguţă. never again!

de-aia şi ţin la sandu: că iubeşte, dispreţuieşte, se gruzeşte, se fute, simte… nu se ascunde, ca mine cîndva… sandu, mi-e bleah, blea!

enjoy aici! romanul on-line, în foileton al lui sandu, unul dintre cele mai faine experimente non-ficţionale realizate vreodată în românia. şi aicea cam ştiu ce vorbesc că doar şi io scriu despre treaba asta şi urmează să apară la editura dacia! he he, sandu scrie treaba asta, doho scrie despre treaba asta.

 

de ce cred în autonomia ţinutului secuiesc

Citesc revista presei de pe 9am.ro. Aici apare un articol preluat din Gardianul, scris de Claudiu Stere, în care vicepreşedintele Asociaţiei Tinerilor Maghiari din Transilvania (EMI), Bagoly Zsolt, trasează o paralelă între autonomia Tirolului de Sud şi autonomia care ar trebui să existe în Ţinutul Secuiesc.

Stere nu prezintă aproape deloc argumentele pentru care maghiarii din Secuime ar dori autonomia. E prezentată expeditiv dorinţa ungurilor de autodeterminare, la o adică principiul pe baza cărora România s-a întregit după Primul Război Mondial, dar şi alte ţări central şi est europene. Însă, chiar dacă nu se prezintă argumentele părţii “adverse”, sunt temeinic arătate devierile de la norma statului naţional unitar, de care dau dovadă liderii autonomişti maghiari: 

“Acesta ne-a declarat ca maghiarii din Transilvania nu vor urma exemplul nemtilor din Tirolul de Sud in ceea ce priveste violenta. Cu toate acestea, mesajul sau subliminal transmis maghiarilor din Transilvania este unul foarte clar. Si anume incitarea la violenta impotriva statului de drept, România!”

“Subversivul”, extremistul Bagoly Zsolt incită la violenţă în paginile revistelor maghiare, în consecinţă dreptul la exprimare al maghiarilor autonomişti ar trebui cenzurat:

“Este insa de-a dreptul socant faptul ca in România, publicatiilor de genul Europai Ido si, mai nou, Erdelyi Naplo le este inca permis sa publice astfel de articole prin care se aduce atingere grava la suveranitatea României si a statului de drept…”

Oricum, atitudinea pătimaşă, neprofi, a articolului e evidentă din titlu: “«Tinerii Maghiari» vor sa obtina prin forta autonomia Tinutului Secuiesc”. În aceste cazuri nu mă deranjează atît faptul că atitudinea jurnalistului e lipsită de obiectivitate, ci că nu îşi asumă un punct de vedere subiectiv, biasat chiar, dar pe care să îl susţină cît mai argumentat. De ce crede în statul naţional unitar, de ce se opune autonomiei Harghitei şi Covasnei pe principiul autodeterminării, care a funcţionat însă în cazul României, de ce crede că liderul maghiar incită la violenţă atît de deschis, din moment ce el însuşi declară că nu face asta… 

Cred că sunt dintre puţinii români care sunt de acord cu autonomia, nu independenţa Ţinutului Secuiesc (şi, bineînţeles, pasul următor, după cum cred unii naţionalişti extremişti, alipirea la Ungaria). Consider o comunitate un corp politic, o entitate vie, asemănătoare unui corp individual. Idealul meu de comunitate este unul egalitar, sau pe cît posibil egalitar, iar acest lucru se petrece, de regulă, în comunităţi mai mici, federative, cu o identitate locală mai pregnantă, mai puţin diluată istoric şi geografic.

Iar dacă un “corp individual” are dreptul să divorţeze de o altă persoană, tot astfel o comunitate are dreptul să se separe de o altă comunitate devălmaşă mai mare [scuzaţi oximoronul]. Dacă acea comunitate crede că se poate gestiona mai bine, în condiţiile unei autonomii sporite, e dreptul ei să încerce un astfel de demers şi responsabilitatea nostră morală să o acordăm. În fond, întorcîndu-mă la analogia cu o fiinţă individuală, cu toţii ne dorim să un grad mai mare de libertate în raport cu nişte mecanisme mari, impersonale (că e jobul de la întreprindere, că e un stat), un grad mai mare de autodirijare morală în raport cu ceilalţi, cine o fi ei, cu toţii ne dorim un spaţiu securizant, o comuniune.

De ce obligaţia noastră? Pentru că dacă aşa cum arată sondajele 80% din populaţia unui ţinut doreşte autonomia, nu ei sunt cei care “vor să obţină prin forţă” un lucru, ci noi, majoritatea românească, suntem cei care îi siluim să rămînă într-un mariaj forţat. Reacţia macho, tembelă, se întrevede din reacţiile de o mîrlănie fenomenală, de pe 9am.ro:

“1. bozgori ordinari: Puslamalele astea dupa ce ca ne respira aerul din tara mai fac si atatea figuri. Eu unul chiar ii incurajez sa faca o asemenea miscare gresita si sa se infurie ardeleanul nostru calm si blajin sa vezi atunci f…e de mama pe fundul lor. Pe langa ca sunt tampiti si prosti mai si uita ca si-au luat-o de cateva ori de la noi. Hai baieti faceti dastea negandite ca sincer am asa putina pofta de friptura maghiara.

2. pt secuime: masurile radicale despre care amintiti nu pot fi decit iesirea in strada,ocuparea unor pozitii in care sa blocati autovehiculele,combinat totul cu greva foamei.dar nu cred ca veti rezista in fata mascatilor. [...] dorinta voastra secreta este ca regiunile autonome sa se uneasca cindva cu ungaria,dar pericolul cel mai mare este ca voi secuimea sunteti pe cale de extinctie.in fiecare an datorita emigrarii si casatoriilor mixte,maghiarimea se dilueaza in romanism.neavind in curind reprezentare parlamentara,va veti stinge incet incet fara drept de apel.

3. ochi pentru ochi: maghiarii, au si ei legendele lor, daca va aduceti aminte filmul de propaganda in care se tot repeta: “poporul descalecator”; ei bine sunt un popor de nomazi, care aleargau de colo colo ca si tiganii; ca s-au stabilit ei pe undeva pe aici este si faptul ca au fost lasati;”

He, he, dacă tot vorbesc de astfel de subiecte tabu - nu despre autonomie, u’re missing the point, ci despre comunităţi şi comuniuni -, nu-mi rămîne decît un îndemn pentru tine, făţarnice cetitor:

raportează abuz de idealism

starea naturală sau timpul trecut

 

My God, nu-mi vine să cred că au trecut fix 3 ani de la numărul ăsta din fiţuica studentească Exi(s)T, pe care o răsfoiam acum, de Sărbători, cînd aveam mai mult timp liber. În rîndurile de mai jos pomenesc de nr. 7, al revistei, din aprilie 2005. Şi merită amintită fiţuica, mai ales că revistele studenţeşti de acum nu combat aşa bine, vorba lui Caragiale. Bine, nici noi nu eram prea profi (de la greşeli gramaticale la hormoni în plus, zburătăcind haotic, zdranga-zdranga, prin paginile revistei), dar măcar ne străduiam să facem puţină gălăgie în ăst mediu universitar complacent şi prăfuit.

 

E numărul cu cele mai multe ecouri în presă, între studenţi şi în rîndul profesorilor. Tematica e centrată pe problemele studenţilor de la mai multe facultăţi şi pe un set de revendicări ale studenţilor de la Jurnalism (cu mai bine de 100 de semnături), adresate Universităţii Babeş-Bolyai.

 

Aici pomenesc doar de şedinţa de redacţie, după ce s-a făcut terenul, iar într-un episod următor voi vorbi de chestiile mai importante: cum i-am convins pe ceilalţi şefi din anii mai mici să sprijine petiţia noastră adresată conducerii universităţii, în care ceream dotări mai bune şi cursuri de o calitate superioară,

cum adun de unu’ singur (sau de fraier, depinde de perspectivă) peste 100 de semnături, dar pe care sunt nevoit să le anulez, pentru că profesorii spun că vor sprijini revendicările doar dacă eliminăm pasajele referitoare la calitatea cursurilor şi păstrăm doar partea cu dotările,

cum rescriem petiţia, adresată conducerii universităţii de data asta şi nu facultăţii, alături de profi şi adun din nou peste 100 de semnături, 

cum profesorii se morcovesc şi îşi retrag sprijinul,

cum facem conferinţă de presă în care spunem de revendicări, iar profii care au sprijinit iniţial revendicările mă fac tot pe mine golan (!?),

cum alerg noaptea pe la un pretenar, de care acum mi-e tare dor, bem o sticlă de vodkă şi povestim aiurea, departe de chestii activiste, despre reviste culturale, iar la patru dimineaţa alerg hop-ţop hîc-hîc din capăt la Zorilor pînă în Mărăşti, sub privirile amuzate ale măturătorilor de pe stradă

şi cum… uh, să-mi trag sufletul şi să nu mai pove că prea anticipez

 

[Bă, cine vrea în starea naturală conjugă la timpul trecut! De pildă, voi credeţi că Isus a înviat la timpul viitor, iar noi vom învia la timpul viitor? Vă iau şi io mai tare că văd că vă tot crispaţi cînd vă gîndiţi la înviere… Neh, Isus a înviat la timpul trecut, în memoria noastră, după cum toate Apocalipsele îs la timpul trecut... De exemplu, Apocalypse Now, capodopera lui Coppola din 1979, se petrece la timpul trecut, în timpul războiului din Vietnam, prin '68-'69. Bă, fraierilor, mai puneţi mîna pe-o carte! De pildă, Romanul non-ficţional. Schiţă de teorie şi practică, ce stă amu ni pe ţeavă la Editura Dacia]

 

Şedinţă de redacţie:

-         Ok, hai să vedem ce avem, zic eu. Cum a mers la Poli, Bianca?

-         Păi, avem destule… că trebuie să plătească cartea profului pentru a intra în examen, că tre să facă curăţenie în laboratoare, spune Bianca Preda.

-         Şi care e baiul?, intervin eu.

-         Nu neapărat asta, dar mai interesant e că îi pune pe studenţi să plătească substanţele cu care experimentează în laborator, că cică nu au îndeajuns de mulţi bani.

-         Bun, dar ceva nume de profi care cer bani pentru cărţi sau de studenţi ai care să îşi asume vreo declaraţie?, zice Bia.

-         Nope, recunoaşte Bianca Preda. A făcut „investigaţia” cu prieteni de-ai ei de la cămin şi nu doreşte să le facă probleme divulgînd nume de profi sau studenţi. Încă o chestie tare, continuă ea. Taxele cresc de la an la an…

-         Fîs, o întrerupe Dora, peste tot e aşa, cu cît?

-         La automatică engleză a crescut de la 400 de euro în anul I la 600 în anul III, continuă Preda.

-         Aha, şi ei au propus, normal, ca taxa să fie fixă pe patru ani, spun eu.

-         Nu numai asta, da’ numai gîndeşte-te, ce mi-au zis ei e că facultatea face un fel de şantaj: vrei să termini facultatea? Ia mai cotizează un pic! Am deja un titlu pentru articol: „Maşina universitară de făcut bani”. Merge?

-         Îhî, combate bine… rîde Bia.

-         A propos, în Vest cum se procedează, îi rata fixă pe toată durata studiilor, întreb eu?

-         Din cîte ştiu eu la astea respectabile da, zice Bianca Preda.

-         Şi la Psiho e acceaşi fază, toată lumea undercover, intervine Raluca. Îi ceva de genu’: „Ştim multe, dar preferăm să nu zicem nimic…”

-         Ai luat reacţii de la profi­, întreabă Bia.

-         Nu, că nu aveam chestii foarte clare, cu nominalizări. Studenţii se plîng de cîte un prof care notează extrem de subiectiv, de altul care pică tot anul…

-         Păi, cît de bun prof îi ăla?, se distrează Dora.

-         Dar nu am nici o reacţie articulată, toate-s pe nemestecate… [din articolul Ralucăi Racolciuc: Eu doar mă întreb cum vor putea studenţii de azi – viitori psihologi – să consilieze, să fie deschişi cu alţii, dacă nu sunt în primul rînd sinceri cu ei înşişi şi nu pot vorbi de problemele care îi macină? Preferă interjecţia, înjurătura răutăcioasă şi înfundată din ultimul rînd sau chicoteala la o bere, răbufnirea curajoasă de la trei beri în sus].

 

-         Şi tu Dora, ceva nume?, întreb eu

-         Am, dar nu am făcut teren, că povestesc experienţe de-ale mele cu Cosmin Irimieş, de la seminarul de Pr şi publicitate, răspunde ea.

-         Mi-e cunoscut numele, zice Preda.

-         Îi şi purtător de cuvînt în UBB, spune Dora.

-         Problema cu el a apărut cînd am fost anunţaţi că seminarul se ţine modular şi de puţine ori, spre deosebire de semestrul trecut că, deh, are responsabilităţi… Bia, căreia Dora i-a povestit faza, începe să chicotească. Da cum semestrul trecut eu l-am văzut pe Irimieş de trei ori şi nu am chiulit de la curs, l-am luat mai dur: „Şi asta ce înseamnă… că în semestrul II nu facem nimic?”.

-         Tare!, exclam eu.

-         La care Irimieş mă ia cu hai sictir, cum adică îndrăznesc eu mucoasa să-i comentez: „Aveţi noroc că sunt bine dispus”. Apoi, în loc să ţinem seminarul pe grupe, îl ţinem cîte o sută, comasaţi cu cei de la Comunicare şi cu cei de la Filosofie.

-         Hi, hi, îs curioasă ce mutră o să facă atunci cînd vede articolul, spune Raluca.

-         Dar nu atît pe el aş fi acuma supărată, cît pe colegi, că uite ce mi-au zis… [din articolul Dorei Ghecenco, Cine ne ţine discursuri despre europenizare - După mica „dispută” cu profesorul, la ieşirea de la curs, nişte colege de la secţia Comunicare şi Relaţii Publice s-au şi răstit la mine: „Ţie nu-şi convine dacă nu se fac ore?”. Sunt revoltate pe mine, nu pe el, care e un tip aranjat: salariu bunicel, o meserie prestigioasă ca profesor, unde mai pui că reprezintă şi imaginea UBB ca spokesman...].

 

 

limbajul e o caricatură a trăirii

doho [Haşdeu, slujba de Înviere, ora 1, sunet divin de cor bizantin, ochi închişi, piele de găină, mişcare imperceptibilă de rotaţie a capului, un dervis în slow motion]:

limbajul e o caricatură a trăirii!

doho [Haşdeu, liturghie, ora 3.30!!!, femei cu batic, îmbrăcate în întregime în alb, pantofi negri cu lac, în stînga bisericii, bărbaţi ascorişti, cu obrajii supţi de post, la costum, cu bărbuţă, unii ţinînd prunci în braţe, care plîng, acelaşi cor - Slaaavăăăăăăăăăăăăăăă]:

limbajul lor e o caricatură a trăirii [religioooooooaaaaase... după cum ar zice ei]!

Christos, primul ecologist

Vreau să îndulcesc din tonul mai enervat de ieri, mai ales acum cu Sărbătorile. Dacă tot am zis că Iisus nu ar fi primul socialist, măcar să îl proclam primul ecologist. E un fel de urare de Paşti!

Iisus Christos a folosit o metaforă extrem de plastică pentru a imagina suferinţele oamenilor în Gheena, în iadul în care vor arde păcătoşii. El a arătat celor care îl ascultau una din gropile de gunoi ale Ierusalimului, aflate în apropiere de templu. Acele gunoaie, din cauza tempera­turilor ridicate, se oxidau şi ardeau (chiar şi în vorbirea popu­lară româ­nească gunoiul se mai aruncă la ghenă, la lada de gunoi).  Prin extensie, oraşul industrial modern şi noi înşine, pierduţi în el, suntem de multe ori za­ţul divin, deşeurile, resturile Sale menajere… ale unei Divinităţii retrase.

Îmi imaginez că dacă şedem cîteva momente ca să ne conştientizăm mizeriile, ca să apreciem sacrificiul lui Christos, reuşim să ne şi reciclăm, iar dacă nu întru viaţă veşnică, măcar pentru cîteva clipe, aerisite de bulshitul de zi cu zi.

Numai bine!

paştele mamii lor de capitalişti

Ştiu că e mai facilă revolta mea, aşa cum transpare din titlul de mai sus, comparativ cu o pastorală despre semnificaţia Învierii, dar nu mă pot abţine. Oricum, nu sunt popă şi dacă Christos ar fi fost cu adevărat primul tovarăş, primul democrat, m-ar fi consultat, ne-ar fi consultat, ca într-o adevărată comunitate, înainte să se sacrifice. Dar el, nu, că se consultă doar cu Big Brother sau, mă rog, Tatăl, după cum îi spun ăştia de la dreapta Lui.  

M-au scos complet din sărite un promo audio din Sora, care spunea cam aşa: “Anul acesta la Sora Paştele e trendy…”, apoi pe stradă am primit un fluturaş care îmi spunea “Participă [Doamne, ce verb frumos ai inventat!] la tombola de Paşte de la Iulius Mall”. Cică iepuraşii au hotărît: “Meriţi un Mercedes Benz”. Să fi fost de jucărie, ca pe vremea mea? Dar nu, e o jucărie pentru oameni mari, iar dacă cumperi de la Iulius Mall [sub scrie: Născut pentru cumpărături] de minimum 50 de lei ai şansa să cîştigi maşina.

 

Săptămîna asta am făcut emisiunea de la radio cu doi beautiful people, Nora Labo şi Neli Buier, o emisiune despre ce ne enervează. neli îşi face emisiunea licenţa la sociologie despre extinderea oraşului înspre Floreşti şi Bună Ziua. Ceea ce o interesează este spaţiul public care se configurează în noile cartiere. Ce ar fi de spus despre acest nou spaţiu public? Păi, cam nimic, e inexistent, lăcomia investitorilor e atît de mare, încît nu sunt atent gîndite în ce parcuri o să se relaxeze noii b(locatari), comunităţile deja existente acolo sunt atît de puţin sudate încît nu pot pretinde investitorilor cum să construiască, iar autorităţile, crede Neli, servesc interesului privat şi nu celui public. Deci, există şansa ca datorită lăcomiei să ne trezim cu noi cartiere-dormitor, neaerisite, devălmaşe.

Nora accentua falsitatea unor aşa-zise spaţii de întîlnire, spaţii pseudo-publice, precum Iulius Mall, unde, într-adevăr, se mai ţine cîte un concert, poate să fie o manifestare interesantă. Manifestare da, dar manifestaţie nu, e un fals spaţiu public, e de părere Nora, atîta timp cît dacă mergi acolo pentru un concert, no problem, t poţi aduna, dar dacă mergi cu nişte prieteni să protestezi, să zicem, împotriva faptului că firma de arhitectură a lui Ţigănaş a construit un bloc de 10 etaje în Parcul rozelor, în spatele Parcului Babeş, eşti scos cu şuturi în fund afară de forţele de ordine.

Paştele mamii lor de capitalişti! Tot în Iulius, ca să închei cu enervările, o pereche de pantofi ”italieneşti” se vinde într-un magazin la vreo 100 de euro. Pantofii se produc la Cluj, iar costul de producţie este undeva la 10 euro. Unde se duc toţi banii ăştia? Însă, cel mai tare mă enerva că altminteri bătăiosul Mihai Prodan, care scrisese despre situaţia asta pe blog, despre o evidentă disparitate de cîstiguri şi profituri, nu credea că e subiect de ziar şi de interes general în astă admirabilă societate democratică! Îl citeam deunăzi pe Noam Chomsky, un intelectual pe care vi-l recomand cu mare căldură (activistul meu politic preferat). El vorbea de Nike care iniţial era în Coreea de Sud. În momentul în care sindicatele au revendicat salarii mai decente, şi-au mutat toată producţia în Indonezia, unde un muncitor era plătit, la nivelul anului 1995 cînd era intervievat, cu 1,35 USD pe zi, costul de producţie al unui adidas era de 5,40 USD, iar în SUA erau vînduţi cu 60, 70, 80 de dolari. 

Gata, m-am lehămisit să mă enervez! Refuz starea de surescitare pe care mi-o dă enervarea. Oricum, mă pregătesc acum să mă duc cu biţa prin pădurea Făget, pînă în Cheile Tureni, la căţărat. Vă zic doar aşa ca să vă fac în ciudă, weekend hippies ce-mi sunteţi!

Aşa că, dacă tot vine Iepuraşul, postez nişte fragmente dintr-un articol, pe care nu l-am publicat încă în vreo revistă, cu jocuri şi jucării din copilăria noastră. Articolul stă la baza unui preconizat documentar (cine ştie, poate mă citeşte un virtual Mecena). Diferenţa faţă de ceea ce se petrece acum e că Jocurile şi jucăriile acelea nu prea se puteau cumpăra. 

Jucării care nu erau din plastic

 

Mihnea Căpruţă mai are puţin până să meargă cu o bursă în Australia. Face un doctorat acolo, pe istoria artei. E unul dintre cei mai frumoşi şi mai rebeli bărbaţi pe care i-am întâlnit, deşi poate sună cam fals spus aşa. Îl pun în text cu o frază lungă, needitată, oarecum precipitată în curgerea ei, asemenea lui, lipsită de respiraţie gramaticală: „Făceam walky-talky din pământ şi-i înfigeam un cribit drept antenă, legam cutii de medicamente şi lipeam un fel de celofan nu mai ştiu di ce, mi-am făcut o praştie, dar nu mai ştiu nimic din perioada aia a vieţii mele legat de praştie, mă uitam în rahane şi pifuri, m-o izbit una cu bicicleta, la şcoală ne băteam cu fularele, roboţei din pachete de ţigări (foto), acasă făceam teleferic din cutii de cremă şi puneam indieni în ele, foarte frecvent mă pişam şi chiar mă căcam pe mine de râs, purtam ştrampeli. Cam asta e în mare. După aia am crescut”.

 

Care-s ăia buni şi care ăia răi?

Unul dintre cele mai frumoase răspunsuri vine din partea directorului de imagine din TVR Cluj, Dan Curean. E dintr-o generaţie mai vârstnică faţă de ceilalţi respondenţi. Din pricina meseriei, probabil, transpune extrem de filmic jocurile de mai demult, însă, în acelaşi timp, distilează imaginile respective. „Cele mai excitante jocuri colective erau cele de luptă. Cetele se înfiripau ad-hoc, pe prietenii, dacă era vorba de copiii din acelaşi bloc, pe scări, (lupta era între scara 1 şi scara 2) sau, cel mai frecvent, inter-blocuri”. Spune că fiecare gaşcă se personifica, lupta luând astfel o cu totul altă dimensiune, „spaţiul blocului şi al parcului se transforma în mintea noastră în grandioase teatre de război”. De asemenea, armele, şi ele doar mimate, deveneau, în funcţie de luptă, arcuri, puşti, prăştii, ciomege, chiar lasere. Personificarea venea pe filieră livrescă sau, mai adesea, din cauza filmelor de aventuri, puţine de altfel, care tocmai de aceea aveau „un impact devastator asupra generaţiei mele” . Se băteau muşchetarii cu oamenii cardinalului, cowboii cu indienii, dacii cu romanii, românii cu nemţii, Tarzan cu coloniştii etc. „Interesant, îşi aminteşte Dan Curean, niciodată nu am ales ca suport adversităţi de tipul comuniştii vs. bandiţii, deşi filme la televizor erau destule pe tema asta!”.

Dar ce e mai surprinzător din ce spune Curean vine acum. Întotdeauna s-a plasat în gaşca bunilor şi niciodată în cea a răilor. „Dar atunci cine erau răii?”, se întreabă el amuzat. „Fiindcă nici unul dintre noi nu ar fi acceptat să se plaseze voluntar în gaşca răilor. Cu toate că întotdeauna erau două tabere, bunii şi răii, fiecare copil credea că e în gaşca bunilor. „De fapt, se băteau bunii cu bunii, fiindcă răii erau ceilalţi. Aşa că, privit dintr-un punct de vedere detaşat, putem spune şi că se băteau răii cu răii”, se distrează cameramanul Curean.

 

 

autopromovare chiar deşanţată (3)

Vreau să încep prin a vă spune că am schimbat schimbarea, adicălea nu îmi fac lansarea volumului de ziua mea, care a şi trecut deja.. Ah, am preferat o zi de naştere mai liniştită, sănătoasă, fără stres organizatoric, la care am alergat doar 42 de km şi dup-aia m-am dus în Fire la o bere. Nu o mai fac nici în 7 mai, ci în… nu vă spun, las surpriză (hi, hi, chiar şi pentru mine). Ce e sigur e că o să cînte Grimus, dacă mai vine cineva vă anunţ oricum.

Postez nişte foto de la Tehnofrig, tot acelea făcute de Marius Bucea, iar între poze d-l Ovidiu Pecican vă face poftă, cu cuvinte nemeritat de elogioase, de volumul Anii 60: mişcări contestatare în SUA. Însă a încurcat puţin borcanele, nu sunt (neo)romantic, eu sunt deja clasic, ca dovadă că şi Doho Quijote mă citeşte deja (a se vedea postul ăla ecologist de la începutul lunii). 

Efortul lui Adi Dohotaru, jur­nalist prin formaţia profesională şi rebel prin temperament şi vocaţie personală, de un activism civic care nu pune între paranteze eforturile de autoconstruire intelectuală, eforturile acestui tânăr coleg, zic, de a explora spaţiul deceniului al şaptelea din secolul trecut are, mi se pare, aerul unei căutări la rădăcinile proprii şi al unei tentative de autodefinire mai riguroasă.

Accentul pus pe potenţialul creator al mişcărilor contestatare indică preferinţele faţă de tot ceea ce înseamnă refuz al înregimentării, deconstruirea sistemului şi, până la urmă, o căutare a autenticităţii şi o repunere a lumii pe noi baze. În acelaşi timp, atenţia faţă de dezvoltările specifice perioadei în SUA, şi nu în altă parte, promite să facă din Adi Dohotaru unul dintre tinerii exploratori români din câmpul studiilor americane, specialitate în plină emergenţă la noi, în ultimii ani.

Unii vor strâmba din nas, văzând în selecţia de teme şi momente mărturisirea de credinţă a unui intelectual cu opi­nii de stânga acum, când aceasta pare compromisă definitiv de prestaţia lamentabilă a stângii politice „baroniale” de pe Dâmboviţa şi când, în general, după eşecul comunismului, stânga are nevoie de noi teoreticieni pentru a se reconstrui. Din aceeaşi generaţie ca şi Adi Dohotaru face parte însă şi eseistul Alex Cistelecan, ale cărui opţiuni iau tocmai forma argumentărilor de factură filosofică în sprijinul unei recon­strucţii a stângii, aşa încât fenomenul merită să fie urmărit cu atenţie, promiţând dezvoltări ulterioare.

Deocamdată însă, asemenea calificări pot rămâne cumva exterioare cărţii ce se oferă în paginile următoare. Mie mi se pare însă că lectura ideologică a cărţii – ca şi a perioadei despre care volumul vorbeşte – simplifică nepermis faptele, prestaţiile protagoniştilor, procesele şi contextele. Aş pro­pune, de aceea, o lectură mai degrabă culturală, văzând în dezlănţuirea de tendinţe liberalizant-democratizante a anilor respectivi, cu toate contradicţiile lor intrinseci, o manifestare exuberantă, fascinantă, adeseori antitetică, dizarmonică, dar mereu autentică a unui elan neoromantic. Ca şi categorie arhetipală, ca şi stil cultural, romantismul cunoaşte meta­mor­foze recurente, nu o dată surprinzătoare, şi aşa se întâmplă şi în decada investigată aici. Citind astfel epoca, frunţile se pot descreţi, baricadele s-ar putea relaxa preţ de o clipă, sporind beneficiile rememorării critice.

Pariul lui Adi Dohotaru este, esenţialmente, cel al unui îndrăgostit de una dintre puţinele epoci ale secolului al XX-lea care a produs efervescenţă la cele mai înalte cote, fără a avea drept consecinţă, ca altele asemenea ei, şi un genocid pe măsură. Rămân multe de spus şi de făcut pentru a completa peisajul astfel expus, dar un lucru este cert: Adi Dohotaru deschide cutia Pandorei cu curaj şi talent, iar pentru aceasta el merită deplin încrederea potenţialilor săi cititori.